„Credinţa ne-a ţinut aici 2.000 de ani“

Cristi Iacob este un actor care te îndeamnă prin simpla lui prezenţă la simplitate, la decenţă, la adevăr şi la credinţă. I-am admirat blogul şi-mi spune franc: „Mă plictisesc lucrurile electronice. S-a inventat scrisul, aşa că e altceva. Sunt destul de neprincipial, necolocvial, mai răutăcios din fire. Decât să par evlavios şi să nu fiu, mai bine aşa“. S-a născut la 18 octombrie 1968 şi şi-a petrecut tinereţea la Galaţi. Mama era pictoriţă, tatăl, sculptor. Le este recunoscător părinţilor săi pentru lucrurile în care crede astăzi. L-am provocat la o discuţie despre credinţă, oameni şi Dumnezeu.  

 

 

Cristi Iacob de mână cu soţia lui, Gabriela. O pereche de oameni frumoşi, luminoşi. Se simt respectul, prietenia şi iubirea pe care le împărtăşesc împreună. „Trebuie să-l respecţi pe cel de lângă tine. Regulile sunt intrinsece, nu ai reţete. Am văzut la televizor un reporter care a întrebat un cuplu de vreo 70 de ani, care se plimba de mână în parc: „Cum aţi reuşit  să rezistaţi?“ Răspunsul a venit simplu: „Noi ne-am născut pe vremea când lucrurile se reparau, nu se aruncau!“ Ştii, preotul la care mergem s-a uitat în ochii Gabrielei şi i-a spus: „Soţul tău este stăpânul tău, trebuie să-i asculţi poruncile!“ În acea clipă, bărbatul din mine 

s-a umflat imediat ca un cozonac. Apoi părintele şi-a luat ochii din ochii ei şi i-a băgat fix în ai mei: „Ai grijă că tu dai socoteală pentru ce-i porunceşti... Ai dat în ea, în tine se va da!“ Iniţial, la nuntă am vrut să mă urc într-un Maybach alb, dar nu am avut atâţia bani, aşa că am ales un cal. A fost o chestie destul de convenţională. Le-am spus băieţilor din presă că mă duc într-un vârf de munte, iar ei au căutat toată Valea Prahovei. Dar noi am fost departe, într-o curte, sub nişte meri, la nişte prieteni. Ne-a cununat preotul satului, o minunăţie de preot, să-l ţină Dumnezeu sănătos, Nicolae Eftimie! Este părintele spiritual al satului, îi ceartă pe oameni că nu se duc la muncă, îi povăţuieşte. Mai aud pe câte unii spunând că acestea sunt lucruri perimate. Dar ce să fac? Să umblu cu turul până la genunchi şi să spun Iâm not in the trend...“, ridică ochii spre cer Cristi Iacob.

 

 

A fost de curând în Italia, aşa s-a întâmplat, şi a văzut că italienii nu au nimic faţă de noi, ca ţară. „Nimic. Ce, că sunt mai civilizaţi! Dar şi noi putem fi, şi noi putem să alegem să nu aruncăm ţigara pe jos. E foarte simplu. Şi noi putem alege să nu tăiem copacii. De ce să mă duc în Austria să văd munţii? Dar de ce nu merg în Făgăraş să văd cum e?... În general, românul îşi blamează naţia, poporul, patria. Se duce să vândă rulmenţi la Istanbul... Dacă vrea civilizaţie, de ce nu dărâmă blocurile astea mizerabile şi nu face altele mai bune, de ce nu pune copaci pe ele? Am văzut aşa ceva în Berlin. Imaginaţie ne-a dat Dumnezeu. Şi credinţă. De asta am rezistat 2.000 de ani aici. Credinţa ne-a ţinut. E paradoxal. România e o ţară paradoxală. Nu pot să spun cum arată pasurile şi dealurile din Bucovina! Du-te în Dobrogea să vezi dealurile acelea! Calci pe sfinţi acolo. Şi noi ne ducem la Notre Dame să vedem Madonna cu beculeţe în jurul capului şi dată cu ruj pe buze. Hai să fim serioşi! În Vâlcea câte mănăstiri sunt, dar în Bucovina? Pleiada noastră de mănăstiri ortodoxe... La Prislop cresc flori pe mormântul părintelui Arsenie iarna... Vin pe picioare oamenii acolo şi se vindecă. Ce mai vrei? Nu, mă duc în Tibet la Dalai Lama. Dar ai aici pe ai tăi. Avem duhovnici fabuloşi aici, pe pământul nostru românesc. Românul se uită mereu în grădina vecinului şi a lui se părăgineşte“, spune cu tristeţe Cristi Iacob.

„Ştii de ce trăiesc oamenii în medie 70 de ani? Pentru că Dumnezeu a spus dacă i-ar lăsa pe toţi să trăiască aidoma lui Matusalem nu ar putea să le ierte toate păcatele. Mai au oamenii câte o boală şi astfel învaţă din experienţă. Nu au încotro. Dumnezeu e prea bun. Toată lumea urlă după libertate. Libertatea este chestia aia pe care când o ai, ai dreptul să urli că o vrei. Dar tu o ai. Libertatea e divină. Nici măcar Dumnezeu nu intră în libertatea ta. Nici măcar El. De la El o ai. Ai o tarla de tot ce vrei. Alege ce vrei! Eu vorbesc din punctul de vedere al ultimului păcătos. Ştiu că nimeni nu mai respectă cele zece porunci. Nici măcar două dintre ele. Avem două lucruri de făcut: «Iubeşte-ţi aproapele ca pe tine însuţi!» şi «Iubeşte-L pe Dumnezeu!» Atât. Dacă ne iubim aproapele, nu ne vom jigni soţia, nu vom fura, nu vom omorî. Dacă te iubesc pe tine ca fiinţă umană, pur şi simplu, nu mai am ce porunci să mai respect. E suficient. Cad câteva dintre porunci. Dar cât de greu îi este omului să respecte măcar una dintre ele! Omul e răpănos, invidios, rău, apucat, mândru“, mai spune actorul Cristi Iacob.

 

 

A făcut vioară din clasa I şi avea concerte la finalul fiecărui trimestru. Un soi de examene. Eliminatorii. Greu şi înspăimântător. Dar emoţiile sunt constructive. „Am mari emoţii de fiecare dată înainte să intru în scenă şi acum. Toate îţi schimbă ceva. Trec prin tine, eşti tot tu, nu e altul. Ştii, talentul e de la Dumnezeu. Strict de la Dumnezeu. Talentul nu e o constantă. Se umflă sau scade, dacă nu bagi în el ce trebuie, un ceva numit cultură. Un actor nu poate fi tâmpit, dar talentat. Nu, el trebuie să ştie lucruri. Actorul este cronica vie şi prescurtată a vremurilor astea. Urăsc întrebarea de genul «În ce epocă v-ar fi plăcut să trăiţi?» Sunt în asta, am treabă în asta... Dacă Dumnezeu mi-a spus că trebuie să trăiesc în 2012, atunci în 2012 trăiesc. Comentariile de genul acesta sunt alintături pur prosteşti şi inutile... Nu duc la nimic bun“, afirmă Cristi Iacob.

Şi-a început cariera în televiziune ca prezentator al emisiunii „Rişti şi câştigi“, difuzată de Pro TV în 2000. A mai prezentat emisiunea „Cartea TVRecordurilor“, în 2004, şi a continuat în seriale TV precum „Cu un pas înainte“ (2007), în rolul profesorului de actorie Cristian Romanescu. Au urmat producţiile TV „Martor fără voie“ şi „Băieţi buni“. Pe scenă, Cristi Iacob şi-a început activitatea în 1993, de când lucrează la Teatrul Mic. De asemenea, actorul a putut fi urmărit şi în piesa „Dragostea durează trei ani“, în regia lui Chris Simion. A fost distins cu premii naţionale şi internaţionale, precum premiul Festivalului de la Arcachon, Franţa, pentru rolul lui Pepe, din filmul „Pepe şi Fifi“ (1994), al lui Dan Piţa. (Loreta Popa)