Credința prin simțuri: Epitaful bizantin

La prima vedere, Epitaful din Tesalonic - o amplă broderie în fir de aur aflată astăzi în Muzeul de Cultură Bizantină din Tesalonic – captivează prin măiestria extraordinară. Datată în jurul începutului secolului al XIV-lea, broderia combină firul de aur aplicat magistral pe mătase într-o compo­ziție iconografică echilibrată. Direcțiile cusăturilor sunt atât de precise, încât suprafața pare să prindă viață. Deși realizat în cadrul canonului bizantin, Trupul lui Hristos este redat într-un mod relativ naturalist. Totuși, a citi acest textil doar prin iconografie sau tehnică înseamnă a-i ignora realitatea trăită.

Cercetătoarea britanică Liz James arată că arta bizantină se desfășoară prin întregul registru al simțurilor: văz, auz, miros, atingere și mișcare. Acestea nu sunt înțelese ca senzații izolate, ci ca straturi de percepție reunite prin ritual. Această abordare marchează o cotitură senzorială, ce ne ajută să tratăm epitaful ca un câmp de percepție modelat de ritual. Astfel, în cadrul ritualului din Vinerea Mare, epitaful devine un obiect participativ, care atrage simțurile în aceeași țesătură. Teologia sa, tensiunea antitetică dintre Cina cea de Taină și Trupul pus în mormânt, nu este doar reprezentată. Ea cere să fie simțită. În acest sens, firul devine prezență.

Sensorium-ul Epitafiosului din Tesalonic

Cultul Vinerii Mari s-a dezvoltat în secolele XIV-XVI. După această dată, atât în fostul Imperiu Bizantin, cât și în Țările Române avem un ritual destul de stabil, concentrat în jurul piesei textile numită epitaf. Cercetătorii britanici au remarcat că pentru bizantini participarea la slujbe nu era pasivă. Structura acestora atrage privitorul înăuntru, solicitând participare și nu doar observație. Vederea, auzul, mirosul, atingerea și mișcarea se întâlnesc astfel încât credinciosul nu rămâne în fața unei imagini, ci pătrunde într-un mister inefabil al divinului. Aplicată asupra epitafului, această perspectivă schimbă discuția. Textilul devine nu doar un accesoriu liturgic, ci un loc al întâlnirii. Se transformă într-un spațiu în care simțurile se adună pentru a participa tainic la plângerea și punerea Mântuitorului în mormânt.

Slujba Prohodului la bizantini era ca și astăzi săvârșită seara. În mod tradițional, epitaful era așezat în naos. Diaconii stăteau de o parte și de alta, ținând lumânări, oglindind cei doi îngeri brodați care poartă ripide. Trupul mort al lui Hristos domină compoziția Epitafului din Tesalonic. Toate elementele planului iconografic converg către El. Suprafața pe care este așezat, redată prin două linii distincte, simbolizează piatra ungerii. Sub aceasta apare un alt registru de îngeri: heruvimi cu mulți ochi și serafimi cu șase aripi. Aceștia par să susțină piatra însăși. Poate că bizantinii au încercat prin această reprezentare să sugereze că aceiași îngeri susțineau și acel ciborium pe care epitaful era așezat pentru venerare. În colțuri, cele patru ființe simbolizând evangheliștii ancorează scena. Cerul pare să se plece spre pământ, participând la acest moment de doliu, invitând credincioșii să intre în acest spațiu.

Când lumina îmbracă durerea

Cercetătoarea americană Bistera Pentcheva a aprofundat de-a lungul timpului modul în care lumina interacționează cu imaginile bizantine. Extrapolând teoria ei la Epitaful de la Tesalonic, dar și la ritualul Vinerii Mari, înțelegem cum se oglindea lumina pe suprafața de aur. Privit la ceas de seară, în lumina caldă a lumânărilor și candelelor, epitaful prelua pe suprafață extinsă de fir cu aur acea lumină, făcându-l să strălucească. Doar Trupul Mântuitorului, realizat în totalitate cu fir de mătase, rămânea oarecum obscur, concentrând și mai mult atenția privitorului. Într-un asemenea cadru, cântarea capătă o intensitate diferită. Cele 189 de strofe ale Prohodului nu fac decât să exprime durerea întregii comu­nități prezente la îngroparea lui Hristos. Inspirate din psalmi, versurile Prohodului fac adesea referiri la frumusețea fizică a lui Hristos deformată de Patimi: „Niciodată nu a fost om atât de frumos, și totuși pare lipsit de chip”. În fața credinciosului însă, Hristosul brodat, redat cu măiestrie în fir de mătase, spune o altă poveste. Este dificil de știut cum împăcau bizantinii aceste două realități: frumusețea imaginii și durerea pe care trebuia să o exprime. Un lucru este însă clar: strălucirea firului de aur în lumina lumânărilor intensifică experiența trăită de aceștia.

Broderia care plânge

Epitaful nu este legat de sunet doar prin cântarea Prohodului. Broderia însăși pare să plângă. Așa cum observă cercetătorul Henry Schilb, îngerul din registrul superior este surprins în broderie plângând. Sunetul pare să se afle la suprafața cusăturilor, în timp ce Prohodul amplifică această dramă. În mai multe strofe, cântarea dă glas broderiei: „Toți îngerii au strigat cu uimire și spaimă: cum se face că Dătătorul vieții a murit?” La anumite momente, atât astăzi, cât și probabil în perioada medievală, epitaful este cădit de cler. Mai mult decât atât, după căderea Bizanțului, în zonele grecești s-a dezvoltat tradiția ca la cântarea ce amintește de femeile care au adus miruri la mormânt, epitaful să fie stropit de preot cu apă înmiresmată. Ritualul se extinde apoi, preotul mergând în biserică și stropind întreaga comunitate. Acest gest are un miez teologic, căci Biserica este Trupul lui Hristos. Așadar, este firesc că în Vinerea Mare toți credincioșii sunt stropiți cu apă înmiresmată. Apogeul slujbei este atins în procesiunea finală, când epitaful este purtat în jurul bisericii. Cântând și urmând Trupul lui Hristos, întreaga comunitate ia parte la această procesiune. Simbolic, mulțimea se deplasează de la piatra ungerii spre mormânt. În unele comunități există și astăzi tradiția ca la revenirea în biserică să se treacă pe sub epitaf. De altfel, gestul acesta este repetat pe parcursul întregii Vineri Mari și simbolizează, așa cum zice imnografia, îngroparea împreună cu Hristos, pentru a putea învia dimpreună. La final, textilul este așezat pe altar, care devine astfel mormântul Mântuitorului.

Invitația la cuminecare

Privind Epitaful de la Tesalonic, un ultim aspect trebuie clarificat. Registrele laterale ale acestei broderii creează o legătură directă cu Cina cea de Taină, celebrată cu o zi înainte. Planul iconografic atrage credinciosul într-un moment condensat în care împărtășirea și jertfa se suprapun. Timpul se contractă. Apostolii primesc Trupul și Sângele în timp ce Hristos zace mort pe altar. Acest element introduce și dimensiunea gustului în această țesere a simțurilor. Mai mult, este o invitație, deoarece Vinerea Mare este aliturgică, o zi fără Liturghie și împărtășire. Considerând cât de tactilă era pentru bizantini, dar și astăzi, relația cu epitaful, lansez în Săptămâna Mare o invitație. Pentru o clipă să medităm cât de mult este Cuvântul, reprezentat în mii de puncte din mătase, trăit prin simțuri.