Credinţa, rugăciunea şi postul alungă demonii

Duminica a X-a după Rusalii (Vindecarea lunaticului) Matei 17, 14-23

"În vremea aceea, iată s-a apropiat de Iisus un om, îngenunchind înaintea Lui şi zicând: Doamne, miluieşte pe fiul meu, că este lunatic şi pătimeşte rău: de multe ori cade în foc şi de multe ori în apă. Şi l-am adus la ucenicii Tăi, dar n-au putut să-l vindece. Iar Iisus, răspunzând, a zis: o, neam necredincios şi îndărătnic! Până când voi fi cu voi? Până când vă voi răbda pe voi? Aduceţi-l la Mine. Şi l-a certat Iisus şi diavolul a ieşit din el, şi copilul s-a tămăduit chiar în ceasul acela. Atunci, apropiindu-se de Iisus când era singur, ucenicii I-au zis: de ce noi n-am putut să-l scoatem? Iar Iisus le-a răspuns: din pricina necredinţei voastre; căci adevărat vă spun vouă că, de veţi avea credinţă cât un grăunte de muştar, veţi zice muntelui acestuia mută-te de aici dincolo şi se va muta; şi nimic nu va fi cu neputinţă pentru voi. Dar acest neam de diavoli nu iese decât numai cu rugăciune şi cu post. Pe când străbăteau ei Galileea, Iisus le-a spus: Fiul Omului are să fie dat în mâinile oamenilor şi-L vor omorî, dar a treia zi va învia. Iar ucenicii s-au întristat foarte."

Sfânta Evanghelie din Duminica a X-a după Rusalii ne prezintă vindecarea unui lunatic, a unei persoane care nu-şi mai putea da seama de ceea ce face şi unde merge. Copilul lunatic din Evanghelia de astăzi este un om care adesea îşi pierde controlul, "de multe ori cade în foc şi de multe ori în apă" – se spune în Evanghelie. Multa pătimire a fiului devine îngrijorare şi suferinţă permanentă pentru tatăl său, care, cu durere în suflet şi multă smerenie, aduce pe fiul său bolnav la Iisus, ca să-l vindece, întrucât ucenicii Lui n-au reuşit să scoată demonul din copilul lunatic sau epileptic. Evanghelia ne arată faptul că, deşi Mântuitorul Iisus Hristos mustră necredinţa poporului şi puţina credinţă a ucenicilor Săi, totuşi are multă milă sau compasiune faţă de copilul lunatic sau epileptic care se afla în suferinţă.

Din textul Evangheliei răsar multe lumini spirituale deosebit de semnificative pentru viaţa noastră creştină şi mai ales privind modul în care lucrează Dumnezeu mântuirea oamenilor.

Valoarea nepreţuită a rugăciunii pentru alţii

În primul rând, vedem că acest copil este vindecat de Iisus nu la cererea sa personală, întrucât el nu mai era în stare să exprime verbal suferinţa sa şi nici nu era în stare să ceară ajutor pentru sine, ci tatăl lui se roagă Mântuitorului Iisus Hristos pentru vindecarea sa. Observăm aici cât de folositoare este rugăciunea altora pentru noi, când noi nu ne mai putem ruga sau nu ştim să ne rugăm cum trebuie pentru noi înşine.

În al doilea rând, vedem că acest tată îndurerat, care trăia el însuşi suferinţa fiului său bolnav, încercase deja pe lângă ucenicii Mântuitorului să obţină vindecarea fiului său, dar a constatat cu întristare că ei nu pot să-l vindece. De aceea, a venit el la Iisus ca să-i vindece fiul. Mântuitorul arată din ce cauză ucenicii Săi n-au reuşit să-l vindece pe copil, şi anume insuficienta lor credinţă. Desigur, ucenicii aveau o anumită credinţă, dar ea nu era suficient de puternică, nu era suficient de fierbinte, încât demonul care chinuia pe copilul lunatic să se teamă de cuvântul ucenicilor lui Iisus şi să-l elibereze pe copilul posedat. Din Evanghelie se vede că Mântuitorul Iisus Hristos este oarecum supărat din cauza stării spirituale negative a oamenilor adunaţi în jurul Său: "O, neam necredincios şi îndărătnic, până când voi mai fi cu voi?" (Matei 17, 17) Această mustrare sau acest reproş arată nemulţumirea Mântuitorului Iisus Hristos când constată necredinţa oamenilor sau puţina lor credinţă, chiar şi atunci când ei trec prin încercări dificile.

Tocmai pentru că îi iubeşte, Mântuitorul îi mustră pe oameni spre îndreptarea lor

Foarte adesea, încercările care apar în viaţa noastră, cum ar fi boala sau necazurile, sunt permise de Dumnezeu mai ales pentru a ne trezi din indiferenţă, din superficialitate spirituală, spre a dobândi o credinţă mai puternică, mai fierbinte, mai vie. Chiar şi când mustră pe cineva dintre oameni, Mântuitorul îl iubeşte, încât mustrarea Sa ia forma iubirii care responsabilizează pe om, care trezeşte spiritual pe cel indiferent şi insensibil. Deşi este supărat pe oamenii necredincioşi, Hristos Domnul ajută totuşi pe cei suferinzi. De aceea, îndată zice, referitor la copilul lunatic: "Aduceţi-l aici la Mine" (Matei 17, 17). Atunci Mântuitorul Iisus Hristos a certat demonul care se afla în copilul lunatic, iar demonul a ieşit îndată din copil, pentru că nu mai putea să stăpânească peste el după ce a fost alungat de Hristos, Fiul lui Dumnezeu, Iubitorul de oameni şi Stăpânul puterilor cereşti.

Evanghelia ne relatează că sărmanul copil lunatic s-a vindecat "chiar în ceasul acela", deci nu după o vreme, ci în clipa în care Mântuitorul Iisus Hristos a certat demonul şi l-a alungat din copil. Ucenicii lui Iisus, văzând această vindecare minunată pe care El a săvârşit-o, iar ei n-au putut să o facă, L-au întrebat zicând: "Noi de ce n-am putut scoate demonul acesta din copilul lunatic?" (cf. Matei 17, 19), iar Mântuitorul le-a răspuns: "din pricina necredinţei voastre" sau în altă traducere: "pentru puţina voastră credinţă" (Matei 17, 20). Apoi a mai adăugat ceva, şi anume că "acest neam de demoni nu iese decât numai cu rugăciune şi cu post". Ucenicilor Săi, Iisus le spune că nu au putut să scoată demonul din copilul lunatic sau epileptic, întrucât au puţină credinţă, adică insuficientă. Iar apoi precizează că, de fapt, credinţa se întăreşte sau creşte prin rugăciune şi post. Ucenicii aveau puţină credinţă şi pentru că nu primiseră plinătatea Duhului Sfânt. La Cincizecime însă, Duhul Sfânt Se pogoară peste ei, iar ei devin plini de puterea sau de harul lui Dumnezeu. Astfel, prin vindecările lor ulterioare, ucenicii lui Iisus arată că s-au întărit mult în credinţă şi au primit puterea Duhului Sfânt, singura putere care alungă duhurile rele. Prin urmare, Evanghelia de astăzi ne învaţă că totdeauna credinţa trebuie cultivată, întărită şi aprofundată, prin rugăciune şi post, astfel încât credinţa să nu rămână o simplă convingere intelectuală, ci să devină legătură vie a omului cu Dumnezeu Cel nevăzut, dar Care prin harul Său este foarte aproape de om când Îi cere ajutorul.

Totodată, aflăm din cuvintele Mântuitorului Iisus Hristos că există mai multe feluri de demoni, unii fiind mai răi şi mai violenţi decât alţii, iar neamul de demoni chinuitor de oameni nu iese din om decât numai cu rugăciune şi post. De ce, oare, Mântuitorul face precizarea aceasta, şi anume că pentru vindecare este nevoie de credinţă, rugăciune şi post? Pentru că numai când avem credinţă puternică, rugăciune stăruitoare şi postire jertfelnică, adică dăruire totală de sine lui Dumnezeu, atunci şi El Se dăruieşte nouă deplin, adică primim în noi prezenţa sfinţeniei Lui şi puterea harului Său. Însă dacă omul nu are credinţă puternică în Dumnezeu, el este ispitit să creadă că demonii nu pot fi biruiţi, că boala nu poate fi vindecată, că totul este fatalitate nefastă, fără nici o posibilitate de schimbare în bine a unei situaţii rele.

Demonii se tem numai de dumnezeiescul har prezent în om

Deci, pe de o parte, Mântuitorul vede puţină credinţă în mulţimea de oameni, iar pe de altă parte, vede multă suferinţă în cei bolnavi aduşi la El. Totuşi, multa suferinţă a omului diminuează când creşte credinţa lui şi speranţa de-a primi vindecare. Astfel, când avem credinţă puternică în Dumnezeu, nu mai suntem singuri, bazându-ne doar pe propriile noastre puteri, ci suntem împreună cu Dumnezeu, Care, prin harul Său, este prezent în noi. Iar harul Lui în noi se intensifică prin credinţă puternică, prin rugăciune stăruitoare şi postire jertfelnică. Astfel, cu ajutorul lui Dumnezeu se schimbă situaţii care păreau neschimbabile şi se vindecă boli care păreau incurabile. Cu cât ne rugăm mai mult lui Dumnezeu, cu atât mărturisim mai mult că Dumnezeu este prezent în viaţa noastră, că este atent sau sensibil la bucuriile şi la suferinţele noastre, că este Tatăl nostru Cel ceresc. Cu cât un copil se apropie mai mult de tatăl său şi îi cere ceea ce are nevoie, cu atât arată că tatăl lui este prezent, iubitor, ajutător şi luminător al vieţii sale. Numai prin rugăciune şi post pot fi demonii alungaţi, pentru că ei se tem numai de prezenţa lui Dumnezeu în om. Adică, numai de harul Sfântului Duh prezent în om se tem demonii înşelători şi chinuitori de oameni.

Demonii îi fac pe oameni să sufere în primul rând prin faptul că oamenii demonizaţi sau posedaţi nu mai sunt ei înşişi în gândirea, simţirea, voinţa şi lucrarea lor proprie, ci facultăţile sufletului lor se află sub stăpânirea demonilor, iar în al doilea rând, pentru că demonii pun viaţa oamenilor în primejdie de moarte trupească şi sufletească. Din invidie şi din ură, ei caută să umilească şi să desfigureze fiinţa umană creată după chipul lui Dumnezeu şi chemată la asemănarea cu El, la sfinţenie. Deci, din invidie şi din ură faţă de oameni, demonii născocesc tot felul de ispite, pun stăpânire asupra oamenilor şi îi chinuiesc. Iată de ce este necesar să înmulţim şi să cultivăm rugăciunea noastră, ca ea să devină, dintr­o rugăciune adesea formală şi superficială, o rugăciune fierbinte şi stăruitoare, care încălzeşte inima, luminează mintea şi pacifică simţirile. De asemenea, trebuie să postim mai ales hrănindu-ne în primul rând cu prezenţa iubitoare a lui Hristos prin citirea Sfintei Scripturi, a Scrierilor şi Vieţilor Sfinţilor, prin împărtăşirea cu Sfintele Taine şi prin săvârşirea faptelor bune. Dacă postim de bucate materiale şi nu ne hrănim mai intens cu hrană spirituală, postul nostru nu este roditor de virtuţi, iar dacă postim şi nu facem milostenie spirituală sau materială, postul este incomplet. Dar rugăciunea unită cu postul deplin poartă tainic în ea puterea Crucii şi bucuria Învierii lui Hristos, întrucât postul adevărat este o dăruire de sine liberă lui Dumnezeu, o jertfă sau ofrandă duhovnicească adusă Lui. La rândul Său, Hristos, Fiul lui Dumnezeu, Se dăruieşte celor rugători şi postitori, adică le răspunde cu iubirea Lui jertfelnică, pentru că El i-a iubit pe oameni mai întâi şi S-a dăruit pe Sine pentru viaţa lumii prin Răstignirea şi Învierea Sa. Mântuitorul Iisus Hristos cere credinţă de la oameni când îi vindecă, pentru că El nu voieşte să săvârşească vindecări spectaculoase, magice, adică fără participarea omului la lucrarea harului Său divin. Vindecările pe care le săvârşeşte din iubire milostivă Domnul Iisus Hristos implică credinţa, iubirea şi rugăciunea celor care cer vindecarea lor sau a semenilor. Deci, când Iisus Mântuitorul constată că ucenicii Săi nu au putut vindeca pe copilul lunatic sau epileptic, El arată că obstacolul cel mai mare în calea vindecării copilului nu a fost doar puţina credinţă a ucenicilor Săi, ci, în primul rând, necredinţa mulţimilor de oameni care au pierdut simţul compasiunii şi al comuniunii, aşteptând adesea minuni spectaculoase, oarecum magice şi exterioare, care le fascinează privirea, dar nu le schimbă trăirea, care îi fac mai curioşi, dar nu mai credincioşi. Aşadar, Mântuitorul cere oamenilor credinţă vie, pentru că El voieşte ca la vindecările pe care le săvârşeşte din iubirea Sa milostivă pentru însănătoşirea bolnavilor, cei ce se află în jurul bolnavilor să nu fie pasivi, ci receptivi, să nu fie spectatori, ci rugători, având credinţă puternică şi iubire milostivă faţă de cei care se află în suferinţă şi caută vindecarea.

Chiar şi în timpul nostru sunt unii oameni posedaţi de duhuri rele, oameni care nu se mai pot ruga pentru ei înşişi. Prin urmare, este nevoie ca părinţii acestora sau cei din jurul lor să fie credincioşi şi rugători, milostivi şi solidari. În acest sens, fericit este omul care are părinţi, fraţi şi prieteni credincioşi şi rugători. Aceştia se vor ruga pentru el în ziua necazului său, când, bolnav fiind, nu mai poate să se roage suficient pentru sine însuşi.

Biserica se roagă şi lucrează pentru vindecarea sufletească şi trupească a oamenilor

Foarte adesea, există mulţi oameni care au nevoie şi de rugăciunea altora pentru ei. De aceea, Biserica se roagă pentru bolnavi, pentru cei robiţi, pentru tot sufletul necăjit şi întristat. Iar la rugăciunea Bisericii se adaugă şi unele instituţii medicale în care ştiinţa şi credinţa se unesc şi se completează, rugăciunea şi priceperea medicală se împletesc, pentru că harul rugăciunii poate lumina şi ajuta, inspira şi întări în lucrarea sa pe medicul credincios care devine mâna vindecătoare a lui Hristos, "Doctorul sufletelor şi al trupurilor noastre", alinând suferinţa bolnavului când acesta cere ajutorul lui Dumnezeu. În privinţa aceasta, Biserica a învăţat din multele vindecări minunate pe care Hristos - Capul Bisericii, le-a săvârşit în lume, că ea, Biserica, fiind trupul tainic al lui Hristos, are menirea să vindece bolile şi neputinţele sufleteşti şi trupeşti ale oamenilor. De aceea, pe lângă lucrarea ei liturgică pentru bolnavi exprimată în Taina Sfântului Maslu sau ungerea bolnavilor, rugăciunile de alungare a demonilor, numite lepădări sau exorcisme şi Molitfele speciale pentru cei robiţi de duhuri rele, Biserica a dezvoltat şi o lucrare social-filantropică pentru bolnavi, înfiinţând instituţii pentru îngrijirea bolnavilor, adică a organizat bolniţe, leprozerii, farmacii, cabinete medicale, centre medicale şi spitale proprii, pentru ca puterea vindecătoare a Mântuitorului să se arate, prin Biserica Sa cea vie, ca lucrare a iubirii Sale milostive în lume. Cu toate că a mustrat pe contemporanii Săi pentru necredinţa lor, Mântuitorul nu a diminuat însă cu nimic iubirea Lui milostivă pentru cei bolnavi. Ca atare, şi noi, creştinii, trebuie să devenim cât mai des "mâinile lui Hristos", care alină suferinţa celor bolnavi, încercând, potrivit credinţei, intensităţii rugăciunii şi postirii fiecăruia, să arătăm iubirea lui Hristos lucrătoare în lume.

Să ne rugăm, aşadar, Mântuitorului Iisus Hristos, "Doctorul sufletelor şi al trupurilor noastre", să ne dăruiască credinţă puternică, rugăciune stăruitoare şi iubire milostivă, pentru a alina suferinţa celor bolnavi, spre slava lui Dumnezeu şi bucuria acestora. Amin!

 

† Daniel

Arhiepiscopul Bucureştilor,

Mitropolitul Munteniei şi Dobrogei

 Locţiitorul tronului Cezareei Capadociei şi

Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române