Creştinismul social

Titlul alăturat este desigur o tautologie ridicolă, din moment ce a fi creştin înseamnă a fi social. Astăzi identificăm uşor natura socială a creştinismului, dar n-a fost tot timpul aşa. Totul a început ca o viziune extrem de particulară născută pe parcursul secolului al XIX-lea la intersecţia confruntării dintre mai multe generaţii de entuziaşti ai Revoluţiei Franceze şi spiritul unor creştini tulburaţi de cuceririle politice care puneau în dificultate ethosul biblic.

Creştinismul social a articulat cu ajutorul instrumentelor intelectuale liberale un conservatorism creştin născut din sensibilităţi socialiste. Pentru creştinii sociali, credinţa creştină trebuia să promoveze schimbări sociale în favoarea celor săraci şi mai puţin privilegiaţi într-o perioadă în care marile aglomerări urbane concentrate în jurul producţiei industriale nu reuşeau să ofere locuitorilor condiţii de trai decente. Intelectuali creştini, catolici şi protestanţi, deopotrivă, nu s-au mulţumit să promoveze metodele tradiţionale ale carităţii creştine şi au căutat în ţesătura societăţii acele elemente de sprijin fie pentru a renaşte corporaţiile distruse de Revoluţia Franceză (creştinismul social de inspiraţie conservatoare), fie pentru a construi o nouă ordine socială pe principiul egalităţii (creştinismul social de inspiraţie socialistă). Eclectismul este una dintre caracteristicile de necontestat ale acestei mişcări sociale şi curent de gândire care a preluat câte ceva din mai toate zonele filosofiei politice, cu excepţia marxismului. Avem, astfel, atât liberali (Ozanam şi Montalbert), conservatori (De la Tour du Pin) sau monarhişti (Albert de Mun), cât şi socialişti (Charles Périn) sau democraţi (Léon Harmel, Marc Sagnier), cu toţii regăsindu-se în bucuria Evangheliei lui Hristos. Albert de Mun Energia care a făcut posibilă formula creştinismului social i se datorează programului expus de Albert de Mun şi René De la Tour du Pin, doi foşti ofiţeri francezi monarhişti şi contrarevoluţionari, care după 1871 s-au dedicat cauzei muncitorilor: "Revoluţia, spunea Albert du Mun către opoziţia republicană, ş…ţ înlocuieşte suveranitatea legii lui Dumnezeu cu suveranitatea raţiunii umane. De aici decurge restul - în special mândria şi rebeliunea, care sunt sursele statului modern. Statul a acaparat totul, Statul a devenit Dumnezeul nostru. Nu suntem dispuşi să vă susţinem în a ne închina acestui idol care este Statul. Contra-Revoluţia, care este opusul a ceea ce susţineţi, este doctrina care fundamentează societatea pe credinţa creştină". Albert de Mun a fost deputat din 1876 până la moartea sa în 1914, dar a rămas o figură solitară, nereuşind să coalizeze în jurul său prea mulţi colegi care să-i împărtăşească viziunile şi cauza. În plan social însă, a mobilizat zeci de mii de francezi în cadrul Cercles Catholiques dâOuvriers. A insistat pentru reducerea zilei de muncă la 8 ore, argumentând că industria este făcută pentru om, iar nu omul pentru industrie. S-a întrebat ce structură socială poate să ofere demnitate şi securitate muncitorilor şi "a pus în antiteză individualismul capitalismului liberal, care lăsa fiecare om să se lupte pentru sine fără arme împotriva nemiloasei legi a cererii şi ofertei cu corporaţiile pre-revoluţionare". Democraţia industrială catolică Într-o perioadă în care economiştii liberali erau împotriva oricărei forme de protecţie socială pentru muncitori, creştinii sociali susţineau introducerea unui salariu minim şi a diferitelor forme de asistenţă socială prin instrumente ale filosofiei liberale capacitare - piaţa liberă, elitism, dreptul natural. Strategia lor era aceea de a implementa o reformă în interiorul ordinii sociale existente, nu împotriva ei. Exemplu cel mai clar este cel a lui Léon Harmel (1829-1915), un francez bogat moştenitor al parcului industrial Val-des-Bois. Aici întâlnim la scară redusă arhetipul societăţii ideale imaginate de creştinismul social ca o comunitate creştină bazată pe caritate, paternitate şi egalitate. Formula lui Harmel era aceea că bunăstarea muncitorilor trebuie să fie dobândită de ei înşişi pe cât posibil, niciodată fără ei sau pe seama lor. Întreaga comunitate era organizată ca o familie responsabilă şi independentă, dar nu ca o familie în sensul paternalistic. Muncitorii beneficiau de asistenţă medicală, asigurări în caz de boală, pensie şi primeau dobândă pe salariu, astfel încât nu au existat niciodată greve la Val-des-Bois, într-o perioadă în care muncitorii francezi îşi construiau identitatea ca subiecte politice mai ales prin greve. El a încercat să răspândească modelul său şi altor fabrici, dar nu a convins nici un alt patron. Cu toate acestea, pelerinajele repetate pe care le-a efectuat la Vatican în 1885 cu 100 de muncitori, în 1887 cu 1.800, iar în 1889 cu 10.000 au contribuit decisiv la articularea creştinismului social, pentru că l-au convins pe papa Leon al XIII-lea de necesitatea luării unei atitudini faţă de individualismul capitalist şi socialismul revoluţionar deopotrivă. Însăşi enciclica Rerum novarum a papei Leon al XIII-lea, o "Magna Charta a creştinismului social", este nu doar rezultatul inspiraţiei episcopului Romei şi al reflecţiei intelectuale a catolicilor sociali din Germania, Austria, Belgia, Elveţia şi Italia, adunaţi în jurul Uniunii de la Fribourg (1884-1891), ci şi al lobby-ului exercitat de familia industrială a lui Harmel. Discursul social al lui Leon al XIII-lea (susţinerea dreptului la proprietate privată, încurajarea sindicatelor mixte, dar condamnarea formelor de colectivism etc.) nuanţează şi temperează limbajul drepturilor liberale în sensul că afirmă că individul şi familia preced statul, motiv pentru care ordinea socială trebuie structurată de jos în sus. Leon al XIII-lea a încercat totodată să tempereze conservatorismul dominant al creştinilor sociali, apropiindu-i de republicanism. Decontractualizarea socială Liderul intelectual al grupului de creştini sociali francezi a fost însă René De la Tour du Pin (1834-1924), un aprig critic al formelor liberale de contract social, al egalităţii democratice şi al centralismului. Viziunea lui este una corporatistă, în care societatea este ierarhizată şi înzestrată cu diverse autonomii. Organicismul societăţii se sprijină pe supremaţia unităţii asupra pluralităţii, în vreme ce dreptatea socială nu poate fi rezultatul contractului social, ci al "legăturilor de solidaritate între oamenii uniţi prin aceeaşi funcţie socială". Astfel, doar corporaţia integrează profesional pe toţi cei care aparţin aceleiaşi industrii şi conferă identitate individului care nu există prin sine, ci doar prin intermediul funcţiilor sale sociale legate de familie şi de muncă. Spre deosebire de variantele dure ale corporatismului (fascism), De la Tour du Pin nu dorea ca statul să organizeze aceste corporaţii (corp dâétat), ci ca reprezentanţii diverselor sectoare ocupaţionale să aibă pentru început un loc în parlament, după care sistemul se va fi dezvoltat în mod natural. Astfel, în ceea ce priveşte reprezentarea politică a încercat să dubleze camera inferioară parlamentară aleasă pe baza circumscripţiilor politice trasate geografic cu un senat vocaţional care urma să sintetizeze societatea corporatistă creştină. De la Tour du Pin s-a asociat în această situaţie ideii lui Frédéric Le Play de a înlocui votul individual cu cel familial. Prin urmare, nu individul era reprezentat politic, ci funcţia sa socială, adică fermierul să fie reprezentat ca fermier, nu ca un simplu cetăţean localizat într-o circumscripţie electorală. Este vorba despre negarea puterii cutiei cu voturi sau a competiţiei electorale de a crea justiţie, care nu poate fi decât rezultatul comunităţilor ce adună împreună cetăţenii din aceeaşi ramură ocupaţională. Reprezentarea corporatistă va fi fost un mijloc de protejare a drepturilor asociaţionale, şi nu un instrument de impunere a intereselor private, ceea ce denotă mai degrabă indiferenţă faţă de democraţie.