Ascultarea și atenția sporită
Sfinții Varsanufie și Ioan, Scrisori duhovnicești, Întrebarea 328, în Filocalia (2009), vol. 11, pp. 305-306
„Întrebarea aceluiași către același: Mi-ai spus altă dată că cineva își taie voia lui și prin aceea că nu stăruie să-și impună voia lui. Dar se întâmplă, Părinte, că impun unui bolnav un lucru ca folositor și, de multe ori, îl vatămă și mă necăjesc, pentru că mi-am impus în aceasta voia mea. Și mai văd că toată ziua mă aflu împrăștiat și aproape nu reușesc să pomenesc pe Dumnezeu. Apoi, sunt supărat de lăcomia pântecelui. Spune-mi deci ce să fac, căci cred că din ceea ce îmi vei spune îmi vine mântuirea. Răspunsul lui Varsanufie: Dacă ți-ai impus părerea ta din socotința că acest lucru ajută bolnavilor, iar din aceasta s-a ivit o vătămare, Dumnezeu, Care ia aminte la inima ta, nu te osândește. Căci știe că l-ai vătămat, voind să-l folosești. Dar, dacă-ți vorbește un om încercat și tu îl disprețuiești, îți impui voia ta din mândrie. Mulți aud mereu despre o cetate și apoi li se întâmplă să intre în ea fără să știe că aceasta este cetatea de care au auzit. Frate, toată ziua te gândești la Dumnezeu și nu știi? Căci a ști de o poruncă a lui Dumnezeu și a te ocupa de împlinirea ei înseamnă a te supune lui Dumnezeu și a te gândi la El. Și bine ți-a spus fratele Ioan: Dă întâi frunzele și, la porunca lui Dumnezeu, vei da și roadele. Necunoscând deci ceea ce e de folos, urmează celor ce cunosc, în aceasta stă smerenia și prin ea vei afla harul lui Dumnezeu. Și ceea ce ai spus, că din aceasta îmi vine mântuirea, bine ai spus. Căci fără Dumnezeu n-ar fi fost venirea ta, ci Dumnezeu te-a călăuzit. Întărește-te în Domnul, căci nu puțin folos rodești din împrăștierea de care vorbești. Iar cu lăcomia pântecelui luptă-te cât poți și Domnul îți va ajuta să pricepi și să împlinești ceea ce îți este de folos. Îmbărbătează-te și fii tare în Domnul (Deuteronom 31, 6). (...) Răspunsul lui Varsanufie: În privința pomenirii neîncetate a lui Dumnezeu, fiecare o poate după măsura sa. Dar smerește-te numai. Căci eu știu mai mult decât tine ce-ți este de folos și aceea o cer de la Dumnezeu pentru tine. Că toate Îi sunt Lui cu putință.”
Sfântul Macarie Egipteanul, Alte șapte omilii, Cuvânt despre iubire, 1-3, în Părinți și Scriitori Bisericești (1992), vol. 34, pp. 323-324
„Întru aceasta vei afla adevărata înțelepciune, în puterea Crucii și nu în cuvinte meșteșugite. Aceste (fapte) săvârșind, această (înțelepciune) vei dobândi. Pentru că, zice (Sfântul Apostol) Pavel, crucea lui Hristos este piatră de poticnire pentru cei ce pier, pentru noi, însă, cei care ne mântuim, este puterea și înțelepciunea lui Dumnezeu (I Corinteni 1, 18). Chiar dacă ai gustat din fericirea cerească, chiar dacă te-ai împărtășit din acea înțelepciune (propovăduită de Apostoli) și chiar dacă s-a așternut liniștea în sufletul tău, să nu te mândrești, nici să nu crezi că deja ai ajuns (să cunoști totul) și că ai dobândit adevărul, ca nu cumva să auzi spunându-ți-se: Iată, sunteți sătui; iată, v-ați îmbogățit, fără de noi ați domnit, și, măcar de ați domni, că și noi domnim împreună cu voi (I Corinteni 4, 8). Chiar și gustând (din aceste bunuri), să socotești că încă nu te-ai atins de (binefacerile aduse de) învățătura Mântuitorului Hristos. Acest lucru să nu-l privești ca pe un lucru obișnuit, ci să-l ai pururi sădit și ascuns în inima ta. După cum cel lacom după bogăție, oricât de multe averi ar strânge, niciodată nu se satură, ci din contră, pofta (după ele) îi crește și mai mult; și după cum cineva, sfâșiat de sete, bând băutură dulce, tot mai însetat devine; tot așa, gustând cineva (din bunurile oferite de Dumnezeu), nu se satură de ele niciodată și, având din belșug bunurile sale, se consideră pe sine sărac. Așa sunt creștinii, ei nu socotesc că sufletul lor prezintă o cinste deosebită, se consideră niște oameni de nimic înaintea lui Dumnezeu și se cred datori tuturor oamenilor. Pentru smerenia lor, mult Se bucură Domnul și (cu multă plăcere) Se odihnește în sufletul lor. De aceea, dacă are cineva ceva, să nu creadă că este sau are ceva. Pentru că Dumnezeu urăște înfumurarea. Aceasta a scos pe om din paradis, atunci când (omul) auzind pe (diavolul) zicând: Veți fi dumnezei (Facerea 3, 5), a dat crezare acestui cuvânt zadarnic.”
Sfântul Vasile cel Mare, Regulile morale, Reg. 80, în Părinți și Scriitori Bisericești (1989), vol. 18, p. 197
„Ce este propriu creștinului? Să prisosească dreptatea lui mai mult decât a cărturarilor și a fariseilor (Matei 5, 20), după măsura învățăturii Domnului, potrivit Evangheliei. Ce este propriu creștinului? Să se iubească unii pe alții, precum și Hristos ne-a iubit pe noi (Efeseni 5, 2). Ce este propriu creștinului? Să vadă pe Domnul înaintea lui pururea. Ce este propriu creștinului? Să vegheze în fiecare zi și în fiecare ceas și să fie gata, prin desăvârșirea străduinței, de a se fi făcut bine plăcut înaintea lui Dumnezeu, știind că în ceasul în care nu gândește vine Domnul (Luca 12, 40).”
Sfântul Ignatie Teoforul, Epistole (către Efeseni), Cap. IX, 2, în Părinți și Scriitori Bisericești (1979), vol. 1, p. 192
„Sunteți, așadar, cu toții și tovarăși de drum, și purtători de Dumnezeu, și purtători de temple, și purtători de Hristos, și purtători de cele sfinte, în toate împodobiți cu poruncile lui Iisus Hristos; de care și eu bucurându-mă, am fost învrednicit să vorbesc cu voi prin cele ce vă scriu, și să mă bucur împreună cu voi, că voi, ducând o altă viață, nu iubiți nimic altceva decât numai pe Dumnezeu.”
(Cuvânt patristic, pr. Narcis Stupcanu)