Creştinul, revoluţionar mărturisitor la vreme de criză

Criza profundă prin care trecem în aceste vremuri, redusă perfid de către vectorul politic doar la aspectul ei economico-financiar, cu toată gama de consecinţe negative pe care trebuie să o suportăm, ridică peste toate o problemă de atitudine: cum trebuie să o depăşim noi, creştinii? Ca revoluţionari violenţi, contestatari, sau ca mărturisitori ? Iată o întrebare, legitimă, ce importă un comportament adoptabil, cu atât mai mult, cu cât cei ce justifică situaţia prin mecanismele unui aşa-zis "fatalism economic" nu se consideră răspunzători de crizele sistemului pe care ei îl guvernează.

Rândurile de faţă mi-au fost inspirate de un articol semnat de Matei Dobrovie, cu vreo doi ani în urmă, în revista "Dilema Veche" în care, printre altele, autorul spunea: "Puţini sunt cei care înţeleg că în spatele cauzelor economico-financiare ale crizei actuale se află motivaţii umane. Palierul economico-financiar nu poate fi privit în abstract, fără a lua în calcul motivaţiile şi acţiunile actorilor individuali... Criza emoţională este o reflecţie a unor populaţii, a unor indivizi în căutare de nici ei nu ştiu ce. Societatea de consum nu mai poate să le ofere şi nu le-a oferit niciodată decât o fericire iluzorie. Puterea lui "a avea" sau de a acumula mai mult a pălit în faţa aceleia de "a fi". Acum oamenii se caută şi se redescoperă pe ei înşişi şi relaţia cu ceilalţi, în vreme de criză". Se poate deduce firesc din spusele de mai sus faptul că această perioadă de criză ne aşază în faţa unei redescoperiri a sensului firesc al vieţii creştine dar, totodată, ne solicită şi reclamă deopotrivă şi un anumit fel de atitudine pentru că la fel de firesc criza trebuie depăşită. Criza ca mod defectuos de a înţelege libertatea Ce putem face ? Ne revoltăm împotriva sistemului? Plângem tăcuţi şi resemnaţi în neputinţele şi nevoile noastre? Acceptăm necondiţionat statutul fatalist de învinşi? Sau prin "zdrobirea" lui "a avea" vom da mai multă atenţie lui "a fi", cele două verbe între limitele cărora Matei Dobrovie ne plasează zbaterea existenţială la vreme de criză? Problema a preocupat Biserica noastră încă de la primele semne de manifestare a crizei: "Astăzi, familia creştină se confruntă cu criza economică, cu criza morală, cu criza spirituală (sectarismul, fanatismul şi prozelitismul religios)", arăta Preafericitul Părinte Patriarh Daniel în cuvântul pastoral la Naşterea Domnului în 2008. În ceea ce priveşte cauzele acestor suferinţe, Preafericirea Sa amintea, printre altele, declinul demografic al populaţiei tinere, ca o consecinţă a migraţiei, mutaţiile de ordin cultural, care intensifică mentalitatea individualistă exacerbată, mercantilă, narcisistă şi nihilistă. "Absenţa idealului pe termen lung şi a valorilor creează adesea în om sentimentul vidului, al singurătăţii şi al abandonului, determinând mulţi oameni să se refugieze în practica drogului, violenţei, în sectarism şi suicid", arăta la vremea respectivă Patriarhul României. Despre acelaşi vid vorbea şi Înalt Preasfinţitul Ierotheos Vlachos, Mitropolit de Nafpaktos, şi Sfântul Vlasie, într-un interviu din acest an: "Pentru cauzele crizei, responsabilă este lipsa ascezei din partea poporului şi a credincioşilor. Dacă toţi am învăţa să ne mulţumim cu cele necesare pentru viaţa noastră, dacă am învăţa să facem ca viaţa noastră să depindă nu de ceea ce are, ci de ceea ce este, dacă am da importanţă interiorului nostru şi am desfiinţa golul existenţial din lăuntrul nostru, atunci am rezolva şi toate celelalte probleme exterioare care ne preocupă", spunea Înalt Preasfinţia Sa. Se poate spune că până la urmă criza prin care trece societatea este de fapt o criză a modului în care fiecare dintre noi ne folosim libertatea cu care ne-a înzestrat Dumnezeu. Şi aceasta este reflecţia istoricei căutări a libertăţii, adică starea permanentă de criză în care se află omul de la căderea lui din harul lui Dumnezeu. Din această perspectivă, căutarea dintotdeauna a libertăţii, deci şi în aceste vremuri, ne aşază în starea de "revoluţionari de profesie", cum spunea cineva. Dar nu orice fel de revoluţionari, ci de revoluţionari mărturisitori ai lui Hristos. Să trăim mai mult sub semnul Pedagogiei Divine Noi, creştinii, nu suntem (şi lucrul acesta îl conştientizăm) ai acestei lumi decăzute, disperate, alterate de păcat decât cetăţeni vremelnici, trimişi de Hristos pentru a ne dobândi mântuirea personală. Şi, pe cale de consecinţă, "gustăm" din fructele ei, căci lumea aceasta, societatea în care trăim, cu bune şi rele, este obiect al iubirii lui Dumnezeu. Iar misiunea noastră este să transformăm lumea, să o curăţim potrivit poruncilor Lui. Trăind în această societate, ca şi creştini, facem de fapt un popas în călătoria noastră spre Parusie şi înviere. Un popas în care trebuie să ne dovedim calitatea de revoluţionari mărturisitori ai Mântuitorului. De aceea, şi lupta noastră cu greutăţile, cu lipsurile zilei la vreme de criză trebuie să fie mărturisire permanentă a credinţei în mântuire, a Evangheliei, fie în spaţiul liturgic, fie în familie, fie în agora, la locul de muncă, în viaţa culturală, politică, economică etc. Cu alte cuvinte, trebuie să învingem păcatul, printr-o "revoluţie" nonviolentă, să cântărim mai bine şi mai corect puterea lui "a avea", acordând atenţia firească, normală şi necesară lui "a fi", verbul atât de ignorat al existenţei noastre în relaţia cu Dumnezeu. Să înlocuim "ura de clasă" cu "iubirea de vrăjmaşi", cum spunea un gânditor francez creştin de la începutul secolului trecut. "Revoluţia" pe care noi, creştinii, trebuie să o înfăptuim în aceste vremuri de criză, mai mult ca în alte vremuri, este deci o luptă cu răul dual: cel din individ, şi cel social, luptă care înseamnă, în definitiv, asumarea şi mărturisirea Evangheliei lui Hristos în relaţia noastră cu societatea, cu statul. "Credinţa cuprinde convingerile ce atrag bunăvoirea lui Dumnezeu şi puterea de sus. Acestea două împreună aduc stăpânirea vieţii veşnice. Câtă vreme această viaţă este păstrată în întregime, creştinul este de nebiruit, fiindcă, lipindu-se de Domnul, este un singur duh cu El. Iar pe Domnul nimic nu-L poate birui", spunea Sfântul Teofan Zăvorâtul. Ca să învingem criza, în plan concret, va trebui să consumăm mai temperat, căci "omul nu este numai ceea ce mănâncă", ci o fiinţă orientată fundamental către Creatorul său, care caută iubirea, echilibrul, dialogul, împlinirea, sensul în viaţă. Să creştem în credinţă, să ne apropiem de Dumnezeu mai mult, prin Biserică, chiar să ne lăsăm zguduiţi de această criză pentru a ne întoarce spre sensurile curate şi adevărate ale vieţii şi, aşa cum ne recomandă astăzi părinţii de la altare, să ridicăm rugăciuni către îngerul păzitor, să citim mai cu râvnă Paraclisul Maicii Domnului, dar nu oricum, ci să ne "ducem întreaga viaţă creştină sub semnul Pedagogiei Divine", cum spune şi părintele Daniel Benga, profesor prodecan al Facultăţii de Teologie Ortodoxă din Bucureşti.