Crezul

Pentru un creștin, mărturisirea credinței este crezul vieții. Pare că este ușor, la o primă vedere, că stă la îndemâna oricui purtarea credinței, că toți suntem chemați să-L urmăm pe Domnul Hristos. Dar, de cele mai multe ori, pentru mulți dintre noi, credința este incompletă, îi lipsește sufletul, dovada. Credința nu se exprimă oricum și din când în când. Este sfântă și se trăiește cu sfințenie. Este însăși viața. Modul cum au trăit sfinții, viețile lor sunt mărturii elocvente, în acest sens. Cuvintele Mântuitorului sunt clare - și au fost pentru ei cale spre fericire:

Cel ce mărturisește pentru Mine înaintea oamenilor și eu voi mărturisi pentru el înaintea Tatălui Meu, Cel din ceruri. Sfinții au dublat adevărata credință, ortodoxia, pentru adevărata, dreapta făptuire, ortopraxia.

Armonizarea între a voi să crezi și a crede coincide cu micșorarea distanței sau chiar cu identificarea între cuvânt și faptă. Între a avea și a fi, credința fără fapte este goală, ca un pom fără frunze, dar mai ales fără roade. Vorbele frumoase cer fapte frumoase. Omul vorbelor și al faptelor este frumos atât la chip, cât și la suflet. Sincronizarea omului lăuntric cu Cel din afară îl definește pe un creștin și exprimă felul cum înțelegem să fim următori ai lui Hristos în lumea în care trăim și timpul vieții dăruit fiecăruia nu doar pentru aici, ci pentru dincolo, în veșnicie, schimbând cele pieritoare cu cele netrecătoare. Modelele așadar nu lipsesc. Sunt dovezile care exced timpul și vremurile, călăuzindu-i pe cei care caută sfințenia într-o lume ostilă. Pe omul credincios nimic nu-l desparte de iubirea lui Hristos. Pentru el, nimic nu este imposibil, cu adevărat, după cuvintele Mântuitorului, în viață suntem chemați să trecem prin examenul credinței, nefiind izbândă și fericire fără încercare. Fericiți veți fi când vă vor ocărî și vă vor prigoni și vor zice tot cuvântul rău împotriva voastră, mințind pentru Mine.

Lumea va dăinui atâta timp cât vor exista oameni care luptă pentru dobândirea sfințeniei și rugăciunile sfinților nu vor înceta ca lumini nestinse în candele care ard pentru noi înaintea Bunului Dumnezeu. Timpul de astăzi parcă, mai mult ca oricând, reclamă necesitatea sfinților: sfinți care să aibă geniu, sfinți care trăiesc pentru noi, în felul lor liniștit, cuminți, dovedind disponibilitate totală față de transcendent, punând într-o lume amnezică întrebările vieții și ale morții. Un sfânt, chiar și cel mai izolat și îmbrăcat în goliciunea pustiului, poartă pe umerii săi firavi greul pământului și noaptea păcatului, protejând astfel lumea de mânia lui Dumnezeu. Atunci când lumea râde, lacrimile sfântului pogoară peste oameni milostivirea divină, cum spunea Paul Evdokimov („Iubirea nebună a lui Dumnezeu”, Editura Anastasia, p. 75).

Sfinții sunt lângă noi și chipurile lor trec adesea pe lângă noi neobservate în timpul vieții. Le descoperim prin semnele divine revelatoare și rămânem uimiți, mai ales după ce au plecat din viața pământească, conștientizând faptul că lumina de lângă noi, din viața noastră, se datora lor. Acești oameni ai lui Dumnezeu au căutat frumosul din om, iar darurile primite de la Dumnezeu le-au împărtășit altora. Cu o bucurie rară, fără a supăra smerenia de care au dat dovadă, pot spune că am cunoscut un adevărat om care și-a închinat viața lui Dumnezeu, slujind semenii până la capăt. Acești oameni au ceva aparte, par neobosiți, de o disponibilitate specială. Un asemenea om am cunoscut eu, și nu numai eu; cred că toți cei care l-au întâlnit ar fi putut spune aceleași cuvinte, de la episcopi, preoți și monahi, unii dintre ei astăzi canonizați, până la oamenii din bisericile unde era nelipsit de la sfintele slujbe și nu numai. Pe unde trecea era remarcat, te făcea să te întrebi: ce e cu omul acesta?

Doamna Elena Coțofană - despre ea este vorba - avea o conștiință eclesială și umanitară de nezdruncinat. Își umplea pe cât putea viața cu faptele credinței, alinând necazurile, nevoile, neliniștile celor din jur, împărtășind bucuriile altora prin cuvânt de rugăciune și frumoasă pre­zență. A fost cu adevărat ctitor de biserici de închinare și ctitor de biserici sufletești. Contribuția dumneaei și a familiei la restaurarea de biserici este semnificativă. Dorea să-i știe faptele întotdeauna doar Bunul Dumnezeu. De asemenea, căuta să ducă darurile la altarele bisericilor, mai ales în zi de hram, sporind bucuria comunității și a preoților. Înfia familii pe care le cerceta ajutându-le dar, totodată, impunând acestora ținuta frumoasă și curată a credinței. Frecventa, pe lânga bisericile parohiale, Mănăstirea Antim - unde îl avea duhovnic pe Părintele Sofian, astăzi Sfântul Părinte Sofian -, dar și Catedrala Patriarhală, Biserica Sapienței, mănăstirile din jurul Bucureștilor, fiind foarte apropiată de preoți, precum Părintele Constantin Sârbu, Constantin Voicescu și alții. Nu știu, nu am auzit până acum să fie cineva cu mult mai mulți fii și fiice duhovnicești ca această cucernică și credincioasă femeie. Și-a asumat rolul plin de curaj într-un timp greu, fiind voluntarul permanent al lui Hristos, la Centrul de copii „Sfânta Maria” din strada Minervei, ca o adevărată mamă. A botezat nu zeci, din mărturiile altora chiar sute. Astăzi aceștia sunt oameni mari, la rândul lor cu copii, mulți sunt în țară, mulți prin lume, prin străinătate, așa cum știm că s-au petrecut lucrurile după 1989. Distanțele nu au alungat comuniunea și nu au șters legăturile, mai ales cele sufle­tești, care nu se pot anula niciodată. S-au păstrat mai ales multe scrisori și rugăciuni. Un moment de mare bucurie avea să-l constituie împlinirea a 80 de ani de către doamna Elena, când o parte dintre copiii ei din Cipru, Franța, Anglia, Germania, America, Italia, Spania și nu numai, împreună cu cei de acasă, s-au întâl­nit pentru a o sărbători. Dovada este fotografia, pe care am văzut-o și eu, de pe treptele Casei Centrale a Armatei, unde a avut loc această sărbătorire.

Faptele vieții omului le cunoaște, așa cum sunt ele, Bunul Dumnezeu. Noi, ca oameni, putem relata despre cineva cât cunoaștem fiecare în parte. Dacă am pune cap la cap ce știm, fiecare dintre cei care au cunoscut-o pe doamna Elena, am rămâne uimiți de cât a putut să cuprindă și să facă într-o viață de om. Ne este foarte clar că și-a înțeles misiunea, iar Dumnezeu i-a dat această energie parcă nesfârșită. Ca unii care am cunoscut-o, avem datoria să nu o uităm și să o pomenim, dar să și urmăm faptele după îndemnul paulin (Evrei 13, 6) ca cea care s-a dăruit poți spune deplin celor din jur, bisericii și familiei. De remarcat este că până în ultimele clipe ale vieții a fost activă, spre 90 de ani, contribuind și mobilizându-i pe toți cei apropiați să definitiveze construcția unei case absolut necesare pentru o familie care avea mare nevoie. Chiar la vârsta aceasta, înțelegea nevoile tinerilor studioși pe care îi susținea financiar pentru a-și continua cursu­rile la liceu sau facultate. Ca unul care am simțit-o foarte aproape în preajma mea și beneficiind de o apreciere specială (de fapt, reciprocă), am ținut până în ultimele clipe legătura cu doamna Elena, chiar de pe patul spitalului unde și-a petrecut ultimele câteva zile ale vieții pămân­tești, fiind chiar în timpul pandemiei de COVID-19. Simțindu-și sfârșitul aproape, într-o discreție totală, cum i-a fost viața, și pentru a nu deranja pe nimeni, s-a internat în spital. Atunci când totul părea în regulă, după câteva zile de internare, a trecut la Domnul. În acea perioadă, condițiile înmormântării erau stricte, cu un număr redus de partici­panți și altele. Grația plină de puterea Învierii a Săptămânii Luminate le-a exceptat pe toate pentru doamna Elena, fiind depusă în sfânta biserică; a avut parte de slujbă și de Sfânta și dumnezeiasca Liturghie din sărbătoarea Izvorului Tămăduirii, trupul ei fiind împodobit, așa cum și-a dorit, cu straiele costumului popular, cum îi plăcea să se îmbrace în timpul vieții. Au participat foarte mulți credincioși, împlinindu-i-se ultima dorință-testament, precum a lăsat scris: Luați notă: Doresc ca la înmormântarea mea un doritor să pronunțe în fața celor adunați în semn de dragoste ce mi-o poartă Simbolul credinței apostolice și să se mărturisească în numele meu că, având ajutorul lui Dumnezeu, am crezut toate articolele din Simbol și că, în toate zilele din întreaga mea viață pe care, din mila lui Dumnezeu, am avut-o plină de mulțumire sufletească, nu m-am îndoit o clipă măcar de ceva din întreaga învăță­tură creștină și că, numai în credința aceasta ortodoxă, am găsit dezlegarea tuturor enigmelor firii și deplină mulțumire. Am aflat nu numai urmele lui Dumnezeu, ci, la fiecare pas, am găsit dovada despre existența creatorului personal. Fiți atenți! Aceste câteva rânduri, însoțite de Simbolul Credinței, nu uitați să le rostească cineva la înmormântarea mea. Vă mulțumește Elena păcătoasa, care vă roagă mult să nu o plângeți, ci să vă rugați pentru păcatele ei.

Cred că oameni ca doamna Elena sunt înscriși în Sinaxarul Cerului, iar când Dumnezeu va rândui, vor fi descoperiți și celor de pe pământ, chiar poate înainte de sfârșitul veacului, fiind trecuți în Sinaxarele lumii de aici.