Crinii pustiei

În prima lună a anului civil, ortodocșii din toată lumea, mireni sau nu, sunt chemaţi să admire duhovniceşte tabloul începuturilor vieții și spiritualității monahale. Despre viaţa fiecărui mare ascet pomenit săptămânile acestea s-au scris deja tomuri întregi, motiv pentru care nu ne propunem aici decât o foarte scurtă privire de ansamblu asupra monahismului primar, asupra unor locuri şi persoane deosebite care au constituit o veritabilă sursă de inspiraţie pentru viaţa călugărilor de mai târziu.

Chiar dacă nu a apărut ca o instituţie încă din perioada a­postolică, monahismul a fost dintotdeauna parte constitutivă a Bisericii. El reprezintă una din formele în care s‑a concretizat și s‑a manifestat via­ța Bisericii încă din primele ei veacuri, neavând niciodată alt țel decât idealul însuși al Bisericii: unirea cu Dumnezeu. Monahismul s‑a constituit ca insti­tuție pe linia evoluției firești a formelor ascetice existente de la întemeierea Bisericii.

Monahismul anahoretic s‑a născut în spațiul nord‑african și al Orientului Apropiat, neîncepând desigur cu secolul al III‑lea, ci mai înainte. Mărturii concrete despre prezenţa asceţilor în pustiurile Egiptului, ale Palestinei și ale Siriei nu vom avea decât începând cu a doua jumătate a secolului al III‑lea.

Fugarii admirați

Monahismul s‑a impus prin oferirea alternativei unui alt mod de trăire a credinței, generând o mare putere de atracție asupra credincioșilor de orice categorie socială. Începând cu anul 313 d.Hr., el poate fi considerat drept o altă față a eroismului creștin manifestat în timpul persecuții­lor. Datorită și unui context de o complexitate pe care astăzi sigur nu o înțelegem pe deplin, la un moment dat pentru un număr din ce în ce mai mare de creștini, căutarea sfințeniei impunea îndepărtarea de lume și viețuirea ascetică în condițiile aspre ale pustiei.

Primele forme de monahism creștin au apărut în interiorul comunităților, ca practici asumate individual în preajma localită­ților, iar mai târziu în singurătatea pustiului. Sfântul Cuvios Pavel Tebeul este primul anahoret cunoscut cu numele în Egipt. Prin libertatea dată creştinismului de Sfântul Împărat Constantin cel Mare, numărul anahoreților va crește semnificativ.

Deși nu a fost nici primul anahoret, nici primul monah, Sfântul Antonie a fost numit „părintele monahismului”, întrucât, datorită uriașei sale personalități, în Egipt au luat naștere numeroase comunități monahale, virtuțile lui devenind un ideal de atins pentru toti monahii de mai târziu. Grație consemnării de către Sfântul Atanasie cel Mare a vieţii sale, Sfântul Antonie devine primul pustnic ale cărui idealuri și viață ni le putem reprezenta.

În general, societatea nu îi apreciază deloc pe cei care o contestă sau o depopulează. Însă cu monahii s‑a întâmplat mai degrabă contrariul. Sfinţi asceţi precum Antonie cel Mare, Pahomie cel Mare sau Macarie Egipteanul pot fi consideraţi drept niște fugari admirați. Ei nu numai că au adunat în jurul lor un mare număr de ucenici, ci au câștigat și admirația celor de care s‑au separat.

Sfinții Antonie și Pahomie sunt fiecare în felul său niște pionieri ai ascezei creştine. Cu ei și cu alții asemenea lor, pustiul devine definitiv cadrul unei noi forme de viață creștină, cu ei „pustia devine cetate”. Ei lucrează în taină, vor să rămână neștiuți, însă Dumnezeu îi va arăta tuturor generaţiilor precum niște făclii.

Depărtarea apropie de Cel neapropiat

Anahoreți sau cenobiți, primii monahi au în comun fuga de lume. Ei merg să trăiască altfel și altundeva, într‑un loc îndepărtat și ostil, îmbrăcați în veșminte aparte și practicând un regim de viață plin de renunţări. Singuratici sau în chinovie, călugării viețuiesc în afara lumii, sunt morți pentru societatea aservită păcatului. Ei întemeiază în pustie o societate aparte, ai cărei membri sunt doar ei. Între ei și lume ei înalţă cele mai de netrecut bariere: pustia și renunțarea la sine.

Retragerea în pustie este o călătorie anevoioasă și plină de pericole. Pustia nu este doar un loc arid, înăbușitor ziua și glacial în timpul nopții. Ea adăpostește atât răufăcători, care au preferat să se refugieze aici decât să fie executați sau să putrezească în temniță, cât și animalele sălbatice extrem de periculoase. Cu timpul însă, pustia va căpăta pentru unii și valențe noi: o insulă sălbatică, o pădure profundă, o faleză abruptă, sau chilia zăvorâtă a unei mănăstiri.

Ruptura de lume este condiția fundamentală a convertirii la viața monahală. Depărtarea geografică de lume nu este însă suficientă. Ea trebuie dublată de transfigurarea perspectivei sufle­tești asupra lumii. Îndepărtarea de lume nu este doar o chestiune de kilometri, ci de statură interioară. Iată de ce, atunci când Sfântul Antonie atinge starea pustiului interior, el nu este deranjat să primească oaspeți. El acceptă rolul pe care societatea i‑l pretinde. El sfătuiește, vindecă, profețește, ca și cum ar fi înțeles că de acum trebuia să‑și asume această misiune față de cei care n‑au îmbrățișat viața monahală.

Ideal și metodă

Scopul monahului a fost, este și rămâne trăirea autentică a Evangheliei. Dar pentru a realiza aceasta, monahul trebuie să lupte cu sine însuși și cu demonii. El trebuie să gândească fără încetare la momentul în care va părăsi lumea aceasta pentru a‑L întâlni pe Dumnezeu. Trebuie să trăiască fiecare oră a vieții sale cu permanenta conștiință a iminenței morții, stare ce constituie o redutabilă armă împotriva păcatului.

Monahul este cineva care veghează. El se străduieşte să‑şi limiteze timpul de somn, alimen­tația și vorba pentru a lupta cât mai eficient cu propriile patimi și cu ispitele demonilor.

Programul ascetic urmat în tinerețe de Sfântul Cuvios Pahomie cel Mare la școala avvei Palamon prevedea veghe jumătate din timpul nopții, iar pe timpul întregii zile recitare a numeroase cuvinte din Sfânta Scriptură. La acestea se adăuga lucrul mâinilor pentru subzistența trupului, surplusul fiind oferit săracilor. Regimul alimentar era de asemenea foarte strict: nici ulei, nici vin, nici mâncăruri gătite, o masă pe zi sau chiar una la mai multe zile, 60 de rugăciuni ziua și 50 noaptea.

Monahul este prin excelență om de rugăciune. Rugăciunea este fundamentul vieții omului în Dumnezeu, ea cheamă Duhul Sfânt, aduce liniștirea monahului și propria‑i curățire. Ea este rădăcina și seva oricăreia dintre virtuți. Fiecare etapă a ei însă se realizează sub supravegherea părintelui duhovnicesc şi în deplină ascultare de acesta.

 Când pustia a devenit cetate

Dacă la început marii anaho­reți au fost într‑adevăr solitari, ei au atras în scurtă vreme în jurul lor mulțimi de ucenici. Fără să fi vrut, marii asceţi vor fi chemați să joace un rol social. Ospitalitatea și dragostea de semeni făceau de acum înainte parte din programul lor zilnic de viață. Deși retraşi în pustie, anahoreţii se găseau într‑o continuă relație cu cetatea. Locuitorii cetăților veneau la ei pentru a se întări în lupta lor duhovnicească, pentru a cere cuvânt de folos, sau pentru diferite vindecări trupești și sufletești.

Comunitățile de asceți vegheau însă la păstrarea liniștii lor. Literatura monahală abundă de avertismente privind patimile care se puteau dezvolta în cadrul vieții comunitare. Trebuia astfel să se mențină o distanță nu numai față de lume, ci și față de membrii propriei comunități monahale.

Meritul și noutatea vieții cenobitice sau de obşte întemeiate cu ajutorul Regulii Sfântului Pahomie cel Mare este acela de a fi împăcat idealul singurătății cu cel al vieții comunitare. Soluția unui echilibru înțelept era ca fiecare să se desăvârșească pe sine prin slujirea aproapelui.

Fundamentul comunităţii: iubirea duhovnicească

Pentru a dezvolta comuniunea între monahi, Sfântul Cuvios Pahomie cel Mare îndemna la ruperea legăturilor iubirii naturale şi la instaurarea în comunitate a unei iubiri duhovniceşti. Deprinderea iubirii duhovnicești trece însă prin ascultare: ascultare de Hristos, dar și de avvă, căruia Dumnezeu i‑a încredințat întărirea comunității. Avva trebuia să aibă grijă de tot și de toți, astfel încât această iubire duhovnicească să excludă prefe­rințele, vorbirea de rău, gelozia și mânia. Fiecare monah învață în sânul comunității să‑și suprime preten­țiile personale și dorințele individuale. Autoritatea pe care o avea avva față de ucenici izvorăște din propria supunere față de cuvântul Sfintei Scripturi.

Fondat pe meditarea textelor biblice, monahismul pahomian cerea cel puțin în principiu ca fiecare din viețuitorii mănăstirii să învețe să citească. El inaugură astfel o tradiție de alfabetizare și de cultură a cărei importanță istorică este inestimabilă. (Surse utilizate: Eric Junod, Les Sages du désert. Antoine, Pachôme, Evagre, Syméon, coll. «Entrée libre», Ed. Labor et Fides, Genève, 1992; pr. prof. dr. Vasile Răducă, Monahismul egiptean. De la singurătate la obște, Ed. Nemira, București, 2003).