Crucea lui Hristos ca libertate răstignită şi mărturisire înveşnicită

Duminica după Înălțarea Sfintei Cruci (Luarea Crucii și urmarea lui Hristos) Marcu 8, 34-3; 9, 1

Zis-a Domnul: Oricine voieşte să vină după Mine, să se lepede de sine, să-şi ia crucea şi să-Mi urmeze Mie. Căci cine va voi să-şi scape viața, o va pierde, iar cine îşi va pierde viața sa pentru Mine şi pentru Evanghelie, acela o va mântui. Căci ce-i foloseşte omului să câştige lumea întreagă dacă-şi pierde sufletul? Sau ce ar putea să dea omul în schimb pentru sufletul său? Căci de cel ce se va ruşina de Mine şi de cuvintele Mele, în neamul acesta desfrânat şi păcătos, şi Fiul Omului Se va ruşina de el când va veni întru slava Tatălui Său, cu sfinţii îngeri. Și le zicea lor: Adevărat grăiesc vouă că sunt unii dintre cei ce stau aici care nu vor gusta moartea, până ce nu vor vedea Împărăţia lui Dumnezeu venind întru putere.

Prin jertfa Crucii, Paradisul redobândit se face sălaş al adunării sfinţilor, loc al Trupului Tainic, teasc pentru Leacul Vieţii, locul reîmbrăcării omului în slava pe care odinioară Adam o pierduse, ascultând glasul şarpelui care i-a picurat venin în ureche. Prin Sfânta Cruce, omul, odinioară răstignit de robia patimilor sale, redobândeşte adevărata libertate fiinţială în Hristos cel răstignit, mort şi înviat, regăsindu-se negreşit în dumnezeiescul îndemn: „Oricine voieşte să vină după Mine, să se lepede de sine, să-şi ia crucea şi să-Mi urmeze Mie” (Mc. 8, 34).

Peste toate slăbiciunile şi rătăcirile acestei lumi de multe ori îngenuncheate de păcat, Biserica ridică la fiecare soroc de septembrie, ca un stindard de biruinţă, biruitoarea şi de viaţă dătătoarea Cruce. Paradox al vremurilor încercate de necredinţă şi patos ateistic, teologia Crucii cântăreşte de fiecare dată cu alt fel de măsură valorile pendulare ale veşniciei. De aceea, ca de fiecare dată şi aproape ciclic, în prima lună a anului bisericesc prăznuim o întreită mărturisire a lui Hristos cel răstignit, prin cinstirea pe care o aducem Crucii. S-a socotit astfel spre prăznuire: o duminică „înaintea Înălţări Sfintei Cruci”, prăznuirea „Înălţării Sfintei Cruci” şi o duminică „după Înălţarea Sfintei Cruci”. O bogăţie de simboluri închinată liturgic şi plină de sensuri şi învăţături duhovniceşti! O întreită sărbătoare aducătoare aminte de Jertfă şi de mărturisire!

Unul dintre marii Părinţi ai Bisericii primare, Sfântul Efrem Sirul, arată sensurile adânci ale Crucii, cuprinse în imagini şi simboluri, roditoare şi lucrătoare în istoria mântuirii: „Simbolurile Lemnului (al Crucii) şi al Mielului au început să fie descrise de Avraam: prin jertfa fiului său Isaac avem simbolul mielului cu lemnul (cf. Facere 23), de vreme ce Iacob a făcut cunoscut lemnul care se reflectă în apă (cf. Facere 30, 37). Astfel, lemnul a fost vrednic ca Mântuitorul Hristos să fie răstignit pe dânsul, căci «nu i se va zdrobi nici un os» (cf. Ioan 19, 36). Roadele pământului se pârguiesc pe lemn şi comorile mărilor sunt purtate tot pe acesta (corăbiile de lemn); asemenea este şi legătura dintre trup şi suflet (s.c. are nevoie de lemn, de Cruce). Acesta este Lemnul pregătit de către cei mai răi dintre necredincioşi; s-a făcut asemenea unui om sărman în liniştea sa, devenind mijloc al creşterii până la cel mai înalt grad de omenitate prin intermediul luminării sale” (Comentariu la Diatesaron, XXI, 9, în Părinţii şi scriitorii sirieni de ieri şi de azi, Craiova, 2017).

Primul îndemn al Evangheliei de astăzi este spre libertate: „Oricine voieşte...!” Mântuitorul Hristos ne arată prin aceste cuvinte că pentru oricare dintre noi există „libertate” şi „asumare” sau „libertate asumată”. În modul cel mai concret, mai devreme sau mai târziu, fiecare creştin va trebui să dea răspuns acestei chemări. Există de altfel două posibilităţi de alegere! Prima se regăseşte în „lepădarea de sine” sau „golirea sinelui”, completată în mod ireversibil de „urmarea lui Hristos”. Cea de-a doua se găseşte în păstrarea confortului propriu, cu alte cuvinte, prin „păstrarea întru sine” sau aşezarea confortabilă în expectativa de dinafara jertfei. Prin urmare, Hristos niciodată nu obligă, ci mai cu seamă „povăţuieşte”, „îndeamnă” şi „cheamă!”: „Iată, stau la uşă şi bat; de va auzi cineva glasul Meu şi va deschide uşa, voi intra la el şi voi cina cu el şi el cu Mine” (Apocalipsă 3, 20).

Între numeroasele înţelesuri şi învăţături duhovniceşti care se desprind din pericopa evanghelică de astăzi, socotim că cel dintâi este cel legat de „datul libertăţii”. În mod paradoxal, prăznuind Sfânta Cruce, gândul alunecă spre jertfă, sacrificiu, renunţare, mărturisire jertfelnică sau jertfă mărturisitoare. În înţelesul literei poate cel mai puţin am socoti că unde se vorbeşte de Cruce şi de toate atributele ei mântuitoare ar putea fi loc să vorbim şi despre „libertate”. Cu toate acestea, pentru cei pecetluiţi în Taina Botezului creştin, cea mai mare libertate se revendică şi se mărturiseşte prin Cruce. În acest sens, Sfântul Ioan Damaschin spune că „în puterea noastră sunt acelea pe care suntem liberi să le facem şi nu le facem, adică toate acelea pe care le facem voluntar... Omul însă, fiind raţional, conduce mai mult firea decât este condus de ea. Pentru aceea când doreşte, dacă ar voi, are puterea să-şi înfrâneze dorinţa sau să-i urmeze. Din pricina acestor consideraţii, cele iraţionale nu sunt nici lăudate, nici blamate; omul, însă, este lăudat şi blamat” (Sfântul Ioan Damaschin, Dogmatica, traducere pr. Dumitru Fecioru, Ed. IBMBOR, Bucureşti, 2004, pp. 102-104). Cu alte cuvinte, Sfântul Părinte ne cere să înţelegem că libertatea nu este „după întâmplare”, ci „după viață și deprinderi”.

Pe de altă parte, miza acestei „libertăţi răstignite” a creştinului se pecetluieşte dincolo de realitatea văzută, cuprinzând întru sine „viaţa sufletului nostru”! Şi dacă într-o primă formă de înţelegere „viaţa” este eminamente legată de „biologic”, în interpretarea duhovnicească a Scripturii ea este văzută mai presus de contextul şi conţinutul realităţii materiale. Iată de ce Domnul ne vorbeşte în continuare despre esenţa şi raţiunea existenţei noastre duhovniceşti, care merge dincolo de timp şi de spaţiu şi care este mai de preţ decât lumea întreagă: „Căci ce-i foloseşte omului să câştige lumea întreagă, dacă-şi pierde sufletul? Sau ce ar putea să dea omul, în schimb, pentru sufletul său?” (Mc. 8, 36-37).

Următoarea treaptă exegetică a pericopei evanghelice de astăzi şi implicit ultima este cea a „adevăratei măturisiri”: „Căci de cel ce se va ruşina de Mine şi de cuvintele Mele, în neamul acesta desfrânat şi păcătos, şi Fiul Omului Se va ruşina de el, când va veni întru slava Tatălui Său, cu sfinţii îngeri” (Mc. 8, 38). Avem înainte o adevărată „compensaţie simetrică”, câştigul fiind bineînţeles al celui care mărturiseşte. Pe cele două talere ale balanţei stau timpul şi veşnicia, oamenii şi Dumnezeu! Iată un text cât se poate de sugestiv în această privinţă: „Apărând pe cer la a doua venire a Domnului, Sfânta Cruce devine luminoasă și radiantă în lumina Învierii Domnului. Ea este biruitoare și participantă la slava Celui ce a fost răstignit pe ea. Prezentată ca sceptru, ea este simbolul biruinței purtate de Stăpânul vieții asupra morții și ca instrument de biruință. Personificată, ea este simbolul Mântuitorului, Învingătorul păcatului, iadului și morții. Din aceasta înțelegem că Mântuitorul a spus pe drept cuvânt că Crucea Lui va fi un semn pentru iudei și o dovadă cu totul vădită că El este Dumnezeu după fire. Acest semn mare și vestit arată puterea Lui dumnezeiască prin care a desființat moartea și a biruit stricăciunea, care prin hotărârea dumnezeiască stăpâneau firea omenească. Astfel, era numai în puterea Mântuitorului Hristos să pună capăt mâniei Sale și să înlăture prin binecuvântare moartea ce-și avea puterea din blestemul Lui asupra lui Adam și prin el asupra întregului neam omenesc” (Mitropolit Irineu Popa, Ca toate să fie iarăşi reunite în Hristos, cele din ceruri şi cele de pe pământ, Ed. Mitropolia Olteniei, Craiova, 2014, pp. 1.010-1.011).