Cruci de hotar pe Valea Arieşului

Principalele repere culturale ale Văii Arieşului le constituie, spun localnicii, crucile de hotar. Nu există celebre mănăstiri, munţi sau alte repere culturale importante. Zona nu este cunoscută aproape deloc şi nici popularizată prin pliantele agenţiilor de turism, site-uri internet sau alte mijloace. Viaţa simplă, păstorească, a localnicilor, sărăcia în care trăiesc au făcut ca zona să rămână liniştită, până în ziua de astăzi; liniştită şi necunoscută. Frumuseţea naturală a reliefului impresionează însă pe orice trecător. Chiar dacă drumurile de acces sunt departe de standardele europene şi îngreuiază venirea aici chiar şi a foarte puţinilor turişti interesaţi, sau aduşi de localnici, sau care se găsesc, întâmplător, în trecere. Din punct de vedere etnologic, este un loc unde s-a păstrat, vie, o civilizaţie tradiţională, păstorească, veche "de când Dumnezău o făcut lumea", cum spun oamenii. Din punct de vedere spiritual, este o trăire mai puternică a ceea ce se poate identifica, în general, la români: creştinismul popular - o intimitate a trăirii omului cu Dumnezeu, în natură, printre vite şi muncile zilnice obişnuite şi, nu în ultimul rând, printre reperele sacre ale existenţei cotidiene: cruci de hotar, morminte, troiţe, biserici. Problema crucilor de hotar a început să-i preocupe pe localnici, dar mai ales pe cei plecaţi din sat, care, atunci când vin înapoi, constată degradarea, în timp, a crucilor. Cele mai multe dintre ele au acoperişul stricat, altele sunt deja prăbuşite la pământ, sau stricate de vite ori de oameni. N-ar fi greu de realizat aceste cruci; pe ele sunt încrustate modele simple (ramuri, spic de grâu, dinţi de lup, rozete solare). Valoarea lor ţine însă mai puţin de domeniul artistic şi mai mult de cel spiritual, fiind cele mai prezente şi mai valoroase piese de patrimoniu din zonă. Salvarea crucilor reprezinta un gest de ocrotire a patrimoniului intangibil, amintind de un meştesug dispărut-acela de crucer, dar şi de cultură şi tradiţia locului în care se încadrează aceste cruci. Nu e nevoie a cere ajutor, căci crucile îl cer singure; neputincioase în faţa sărăciei oamenilor locului şi a puţinei credinţe a celor care ar putea ajuta. Din urmă vin alte cruci, alte obiceiuri… Dar vechile cruci de hotar marchează graniţa dintre vremuri, dintre tradiţii, străjuind şi timpul, sau, poate, veşnicia unui creştinism, care a ajuns până în zilele noastre. Prigonit, marginalizat, lăsat în ruină de vremuri şi de oameni. Precum vechile cruci de pe Valea Arieşului. Şi totuşi viu, ca şi aceste cruci, care au încă viaţa lor, dând viaţă şi pământului pe care îl îngrădesc, făcând din el grădina lui Dumnezeu binecuvântată. Aceste lucruri i-au făcut pe oamenii locului să încerce să găsească fonduri pentru repararea crucilor, dar, mai ales, să revitalizeze meşteşugul cruceritului în zonă, deoarece vreun meşter lemnar s-ar mai găsi la destulă depărtare, dar un crucer nu se mai află prin preajmă. Ne-am confruntat şi în această cercetare cu problemele generale ale revitalizării meşteşugurilor şi faptelor de folclor contemporane: Unde găsim meşteri? Unde, material? Şi, mai ales, la ce ar folosi revitalizarea acestui meşteşug? Ce motivaţie ar avea cineva care s-ar apuca de lucru? Probleme care, pentru moment, depăşesc puterea autorităţilor de a face ceva concret; nu şi de a plănui un proiect important. S-a început deja prin asfaltarea drumurilor şi construirea unei noi şosele de acces în zonă. Apoi, autorităţile vizează constituirea unei reţele de pensiuni turistice şi o dezvoltare a zonei şi pe această latură. Apoi se pune şi problema conservării valorilor culturale ale zonei, a revitalizării meşteşugurilor, a reînvierii unor obiceiuri tradiţionale, a restaurării şi îngrijirii patrimoniului local, principalele valori constituindu-le bisericile şi crucile de hotar. Se pare că viitorul va face din această zonă una turistică. Am vizitat locul înainte de integrarea României în UE. Şi nu ştiu cât de repede integrarea va reuşi să modifice ceva semnificativ. Totuşi, credem că un pas important s-a făcut: schimbarea mentalităţii oamenilor acestor plaiuri, încremeniţi, parcă, în civilizaţia lor păstorească milenară; şi sperăm ca această schimbare, care deocamdată a atins numai autorităţile, să dea rezultatele cuvenite cât de curând. Poate ca un rod al existenţei crucilor pe aceste plaiuri, semn că Dumnezeu s-a plecat şi spre aceste locuri binecuvântate.