Firescul sfințeniei și lumina Revelației la un mărturisitor încercat

Am avut, nu demult, privi­legiul să citesc în facsimil o autobiografie a cunoscutului profesor de teologie și mărturisitor al Evangheliei, preotul Ilarion V. Felea. Documentul, deși redat într-un scris nu tocmai caligrafic, reflectă căutarea unui spirit intens preocupat să aștearnă pe hârtie gânduri și amintiri prețioase, fără răgazul de a-și cizela literele cu migală. Din aceste pagini am aflat următoa­rele detalii emoționante: M-am născut în comuna Valea Bradului, din regiunea Hunedoara, după spusele mamei mele, în vinerea de Florii din anul 1903, când în calendar este pomenit Cuviosul Ilarion cel Nou. Tatăl meu a fost preot, decedat în vârstă de 62 de ani, la 21 ianuarie 1920, iar mama, Marta, s-a născut în Valea Bradu­lui și a decedat în 1952, în vârstă de 86 de ani. Am fost la părinți nouă copii. Al zecelea, Gheor­ghe, a murit la vârsta de șase ani.

Lucrarea ne oferă, cu vibrație profundă amănunte și despre frații părintelui. Dintre aceștia, se remarcă Ioan, o personalitate de seamă, doctor în teologie și fost duhovnic al internatului Facultății de Teologie din București. Parcursul său, însă, a fost marcat de o tra­gedie cutremurătoare: la 4 aprilie 1944, în timpul unui bombardament al aviației engleze asupra Bucureștilor, Ioan și-a pierdut via­ța. Din nefericire, trupul său nu a fost identificat la timp de familie, fiind înmormântat într-o groapă co­mună din cimitirul protestant Giulești II.

Familia părintelui Ilarion V. Felea se distinge printr-o adevărată pleiadă de cărturari, fiecare contri­buind cu strălucire și devotament la diverse domenii ale culturii și societății. Mulți dintre frații săi au urmat studii universitare, consolidând astfel o tradiție familială a excelenței intelectuale și a angajamentului față de comunitate.

Una dintre surori a fost soția pre­o­­­tului Miron Popovici, reflectând o profundă legătură cu viața și slujirea bisericească. Un frate s-a remarcat ca profesor de matematică și doctor în drept, iar altul, cu aceeași pregăti­re juridică, a profesat ca avocat. Eli­sabeta, o altă soră, și-a unit viața cu cea a unui co­misar de poliție, ilustrând diver­si­tatea preocupărilor în cadrul familiei. Un alt frate, licențiat în drept, a activat ca maior-magistrat, aducând contribuții remarca­bile în domeniul justiției militare, în timp ce un alt membru al familiei și-a dedicat viața artei, fiind profesor de muzică în Dumbrăveni, Arad și Cluj.

Preotul Ilarion Felea mărturi­seș­­te că întâiul său învățător a fost Valer Demian, fiul protopopu­lui Vasile Demian din Brad, căruia i-a urmat învățătorul Petru Mateș din Valea Bradului, fiul cantorului Ion Mateș.

Când a început Primul Război Mondial, s-a înscris la Gimnaziul Ortodox din Brad, unde a avut profesori celebri, precum dr. Ioan Radu, Vasile Boneu, Ioan Chere, Vasile Stoia, Ștefan Albu și mai cu seamă Pavel Oprișa, cel mai iubit și respectat dintre ei.

În toamna anului 1918, s-a înscris în clasa a V-a a Liceului „Andrei Șa­guna” din Brașov, unde a urmat cursu­rile până la Crăciun. Unindu-se atunci Ardealul cu Țara Mamă, vechiul Regat, s-a întors la Brad, tocmai când s-a înființat pentru întâia oară clasa a V-a la Liceul „Avram Iancu”. Acolo a luat bacalaureatul.

În toamna anului 1922, s-a înscris la Academia de Teologie Andreiană din Sibiu, absolvind-o în 1926. Așa au dorit părinții și așa am dorit și eu, să studiez Teologia, să mă fac preot. Așa se explică și continuarea studiilor universitare pentru dobândirea de cunoștințe cât mai vaste, mai întâi la Facultatea de Litere și Filosofie din Cluj (1927-1929), pe care a absolvit-o cu teza Arta poetică a lui Horațiu, res­pectiv la Facultatea de Teologie din București (1930- 1932), unde a obținut titlul de licen­ți­at cu subiectul Mântuirea din punct de vedere ortodox, catolic și protestant, în toamna anului 1932. Apoi a sus­ținut examenul de docto­rat pe care l-a promovat cum laude (nota 9,00), în toamna anului 1939, cu lucrarea Pocăința - studiu de do­cu­­mentare teologică și psihologică, tipărită la Editura Arhidiecezană Sibiu.

De la 15 ianuarie 1927 până la 31 august 1927 a activat ca profesor suplinitor la Liceul „Avram Iancu” din Brad, la materiile fizică, latină și psihologie. La 23 iulie 1927, s-a cununat în biserica din Crișcior cu Valeria, fiica învățătorului confesional, devenit mai apoi și notarul comunal din Crișcior, Ioan Faur, și a soției acestuia, Elisabeta.

A fost hirotonit diacon și preot de către Mitropolitul Nicolae Bălan în Catedrala Mitropolitană din Sibiu, în zilele de 25-26 iulie 1927. La 6 au­gust a fost instalat preot în localitatea natală, Valea Bradului, unde a slujit poporenii până la 31 august 1930, când s-a transferat în cartierul Șega din Arad. A păstorit acolo nouă ani, când a fost mutat ca paroh în Arad-Centru, unde a slujit până în 1941.

În anul școlar 1937-1938 a fost pro­fesor suplinitor la Catedra de dog­matică a Academiei Teologice din Cluj. În perioada 1930-1948 a fost profesor de teologie dogmatică, apo­logetică și mistică, preluând temporar și Catedra de morală și omiletică la Academia de Teologie din Arad.

În perioada 1 iulie 1947 - 31 decembrie 1948 a fost rector al Academiei de Teologie din Arad, până când aceasta s-a desființat prin Legea învățământului și a fost contopită cu cea din Cluj.

În perioada 7 martie - 20 august 1945 a fost internat în lagărul de deținuți politici de la Caracal. În anii 1949-1950 a fost condamnat pentru nedenunțare, fiind întemni­țat în Arad, Timișoara și Aiud. Am fost scos din învățământul teologic și din bugetul statului pentru atitudine antidemocratică. Am rămas preot al Catedralei și al bisericii revenite din Arad, redactor al Calendarului eparhial, care era de fapt un îndrumător, iar în anii care au urmat 1951-1956 am avut trei percheziții domiciliare și trei arestări.

A coordonat redactarea publi­­cațiilor Calea Mântuirii - 20 de numere - și Biserica și școala, a colabo­rat la Telegraful român, Revista teologică din Sibiu, Viața ilustrată, Duh și Adevăr și la ziarele din Arad.

Biografia pune în lumină și importantele sale lucrări și broșuri de popularizare: Beția - Arad, 1931, Icoa­ne alese din viața ortodoxiei - Arad, 1933, Drumul Crucii, Catehism creștin ortodox în patru ediții, însumând peste 40.000 de exemplare, Sfintele Taine, Biserica - Împără­ția lui Dumnezeu - Sibiu, 1947, Calendarele cu tâlcuirea sărbătorilor, Despre eretici și eresuri și Parabolele Mântuitorului. De asemenea, a publicat importante studii și cercetări omiletice: Pocăința - teza sa de doctorat, apărută la Sibiu în 1939, Paisie și paisianismul - Cluj, 1940, un Anto­loghion pentru cultul divin în 10.000 de exemplare, Carte de rugăciuni în peste 50.000 de exemplare și altele.

A redactat programa analitică a religiei pentru școala primară, care a fost aprobată de către Episcopul Andrei Magieru. Pe baza ei s-au tipărit manuale de religie pentru elevii școlilor primare de la clasele I-VII.

În 1958, Ilarion V. Felea mărturisea că, dacă îi va ajuta Dumnezeu, spera să definitiveze lucrarea Spre Tabor - colecție de predici, în patru vo­lume: Pregătirea, Curățirea, Luminarea și Desăvârșirea. Mai avea în pregătire Calendarul Bisericii cu viețile sfinților și o nouă ediție pentru cărțile Duhul adevărului și Religia iubirii.

Biografia sa foarte bine conturată ne oferă cele mai importante date din viața unui preot mărturisitor, a unui teolog devotat cercetării și scrierilor și, în același timp, a unui foarte iubit profesor de teologie. Deși nu a putut dedica o perioadă foarte îndelungată slujirii catedrei, Ilarion V. Felea a rămas în amintirea stu­denților săi, a colegilor și profesorilor care l-au cunoscut ca un adevărat apostol și mare teolog.

Opera vieții lui, vastă și valoroasă, a fost adusă în prim-plan de genera­țiile următoare, în special de profesorii de teologie de la Arad - părintele decan Cristinel Ioja, dar și părinții Ioan Tulcan, Pavel Vesa, Nicolae Marcu și Filip Albu - care au dedicat eforturi remarcabile pentru a-i pune în lumină contribuțiile. Prețuirea de care se bucură părintele Felea din partea urmașilor săi, slujitori ai aceleiași Academii de Teologie, transformată ulterior în Facultate de Teologie, este o dovadă grăitoare a moștenirii sale spirituale și academice de neprețuit. În această perpetuare a memoriei și lucrării sale se reflectă respectul profund față de un model de slujire desăvârșită. Cinstirea înaintașilor este un gest de profundă noblețe, o expresie firească a recunoștinței și a respectului față de cei care, prin viața și faptele lor, au clădit temelii durabile pentru cei ce le urmează. Este, în esență, un act care transcende timpul, legând trecutul de prezent și insuflând valorilor moștenite un suflu nou, plin de sens și demnitate. Ilarion V. Felea a trăit într-o perioadă în care preotul era cinstit îndeobște. În perioada dintre cele două războaie mondiale, în locul de unde provenea părintele Ilarion, oamenii aveau o deosebită apropiere față de Biserică. Cele două repere fundamentale ale societății de atunci erau Biserica și Școala, astfel că românul credincios, indiferent că locuia în oraș sau în sat, dorea să rămână la umbra Bisericii, locul spre care oamenii se îndreptau adeseori, iar preotul, mai ales în calitatea sa de duhovnic, era sfătuitorul cel mai prețios.

Deosebit de importantă este perioada de început a preoției lui Ilarion V. Felea. La puține zile după ce primise harul diaconiei și al preoției prin mâinile Mitropolitului Nicolae Bălan, în Catedrala Mitropolitană din Sibiu, părintele a fost instalat la parohie în ziua Schimbării la Față. Iată o parte dintre cuvintele pline de simțăminte cu care descrie această zi a preoției sale: Ziua de 6 august a fost pentru parohia noastră Valea Brad din protoieria Zarandului o adevărată zi de sărbă­toare. Dimineața la ziua 7, enoriașii comunei, îmbrăcați în haine de sărbătoare se prezintă la casa noului preot Ilarion Felea. Doi voinici flăcăi purtau drapele împodobite cu cununi de flori. Tânărul paroh îi întâmpină cu cuvintele: bine ați venit, dragii mei! La care credincioșii îi răspund într-un glas: trăiască părintele nostru! Cei veniți la casa preotului pleacă spre biserică, înconjurând pe noul paroh, în frunte mergând flăcăii cu drapele și cântăreții care cântau troparul „Binecuvântat ești, Hristoase Dumnezeul nostru!” Înaintea convoiului erau tineri și copii care rupeau ramuri de salcie și salcâm, aruncându-le jos, asociind astfel evenimentul cu intrarea Domnului în Ierusalim.

De asemenea, clopotele și toaca băteau, vestind tuturor venirea mirelui lor. Credincioșii au pregătit și înfrumusețat biserica cu flori, frunze verzi și cununi.

A urmat slujba Liturghiei. Părintele a oferit credincioșilor ziarul Lumina satelor, cărți de rugăciuni și cântări, iar osteneala pe care a depus-o atât în parohia unde a fost instalat, cât și mai târziu, la Arad, a fost pe măsura așteptărilor. Credin­cio­­șii l-au iubit și l-au susținut. Părintele mărturisea că era înduioșat când îi vedea rătăcind și s-a îndu­io­șat și mai mult când l-au întâmpinat prin lacrimi, strigăte și chiote de bucurie, ca și când Dumnezeu S-ar fi po­gorât printre ei. El dorea ca ziua Schimbării la Față să fie o zi de viață nouă pentru parohia aceea, iar oamenii să se înnoiască și să urmeze lui Hristos.

Părintele a fost aplecat spre cu­noaș­terea sufletului omenesc, a avut tact pastoral și mulți dintre cei care i-au fost încredințați l-au urmat cu toată ființa.

Am parcurs cu vădit interes aproa­pe în întregime Jurnalul părintelui Ilarion V. Felea, numit de către autor ziuar personal, notând încă de la începutul preoției sale, 6 august 1927, la sărbătoarea Schimbării la Față, până la sfârșitul anului 1956, cele mai importante evenimente pe care le-a săvârșit.

Dacă ultimele pagini ale părții a doua din jurnal, precum și cele de la final, se remarcă printr-un stil suc­cint, notările din partea întâi, mai ales din primele zile, dezvăluie o scriitură plină de dăruire și atenție la detalii. Între toate, ziua care pare să fi inspirat cele mai frumoase rânduri ale acestui jurnal - întins pe o perioadă impresionantă de 29 de ani (1927-1956) - este ziua instalării. Atmosfera din satul Valea Brad (protoieria Zarandului) este zugrăvită cu o intensitate și o delicatețe aparte, iar descrierile care urmează după Sfânta Liturghie se dovedesc a fi de o expresivitate rar întâlnită, captând esența unui moment de profundă solemnitate și bucurie. După prezentarea momentelor anteliturgice și săvârșirea propriu-zisă a Sfintei Liturghii, a săvârșit, după cum mărtu­risește, trei îmbisericiri ale unor prunci, primele lui slujbe vădind atenția sa pentru copiii parohiei.

A urmat, apoi, agapa de acasă, cu participarea numeroșilor invitați, unde au ținut alocuțiuni părintele Virgil Perianu și fratele părintelui Ilarion, Victor, care era inspector școlar minoritar. Acesta a vorbit și el în memoria tatălui său, care a fost preot și pentru care Ilarion V. Felea nutrea sentimente profunde. Mărturisea că fusese un adevărat apostol și alerga necontenit să aducă mângâiere în casele celor necăjiți, chiar și în cadrul familiei sale numeroase.

Era un om serios și aparent rece, care nu-și dezvăluia ușor dragostea, dar bucuria lui era de nedescris: când își vedea copiii crescând, plângea de bucurie.

Când venea acasă de la slujbe, îngenunchea și se ruga. Părintele Ilarion spunea că de aici provenea reușita lui în parohie și familie, pe care a întreținut-o cu multe dificul­tăți, oferind copiilor posibilitatea să urmeze școli înalte.

În persoana tatălui său, Ilarion V. Felea mărturisește că a găsit în viața lui icoana vie care să-l călăuzească și să-l inspire în viață. În fiecare zi erau consemnate activitățile importante pe care le făcea. În zilele de peste săptămână, săvârșea diferite slujbe sau cuminecări pentru bolnavi, copii, precum și pentru cei adormiți. Sunt anumite perioade în care activitățile părintelui nu apar, ori pentru faptul că a fost reținut și anchetat atunci, ori pentru faptul că paginile respective de jurnal se vor fi pierdut.

În septembrie 1927 amintește de adormirea în Domnul a preotului Ioan Perianu de la Crișcior. Mărturisea că dragi și scumpe au fost legăturile de afinitate sufletească și creștinească iubire care i-au legat. Preotul Ioan era un suflet ales, clădit pe piatra credinței neclintite, a iubirii sfințitoare și a înțelepciunii cuminți și sfătoase. Fusese preot 50 de ani, îl cununase pe părintele Ilarion V. Felea, a fost duhovnicul lui și al tatălui său, și cel care pontificase, după cum rostește părintele în panegiric, când a murit neuitatul său tată.

În ziua de 8 septembrie a slujit la înmormântarea părintelui Ioan Perianu și l-a dus pe brațe, alături de ceilalți preoți pe care-i menționează, până la mormânt.

Pe parcursul jurnalului, stilul devine variat, alternând între notări con­cise, ce surprind esențialul momentelor trăite, și pasaje ample, bogate în detalii și reflecții. Aceste oscilații între succint și elaborat oferă o perspectivă autentică asupra vieții autorului, evidențiind momentele de intensitate emoțională, dar și pe cele în care simplitatea exprimării captează întreaga profunzime a trăirilor. Am putea să ne oprim la fiecare pagină a ziuarului părintelui Ilarion V. Felea, pentru că ceea ce a notat arată, pe de o parte, atenția față de cele sfinte, iar, pe de altă parte, deschiderea față de ceilalți: credincioși, oameni ai Bisericii, cărturari sau oameni importanți pe care i-a cunoscut sau despre care a auzit.

Pe lângă prezența aproape în fiecare zi în biserică sau la casele credincioșilor, era un om dedicat culturii: organiza șezători culturale, mergea la întâlniri, se bucura să-și întâlnească sătenii în diferite locuri, să asculte cântări interpretate de tineri și vârstnici, nota aproape la fiecare înmormântare tema predicii pe care o rostise. Într-un an, de Ajunul Crăciunului, la Crișcior, a avut două înmormântări. Una din predici s-a axat pe cuvintele fericiți cei ce plâng, că aceia se vor mângâia și apoi, la o femeie vârstnică, a rostit o omilie cu tema fericită este calea în care mergi astăzi, suflete...

În zilele care au urmat a fost oficiată, bineînțeles, Liturghia. Chiar în ziua de Crăciun, în 1927, a ținut și ședința Adunării parohiale pentru votarea bugetului bisericii pe 1928. În ziua a treia de Crăciun slujise și la două sfeștanii și un Maslu.

Gândul pe care l-am simțit citind Ziuarul părintelui Ilarion V. Felea a fost mai întâi acela al unei datorii împlinite, al unui suflet care și-a pus conștiința, faptele și gândurile în slujba unei chemări înalte. Această impresie se desprinde cu claritate de-a lungul întregii lucrări, de la prima însemnare, plină de fervoare, până la ultima, încărcată de liniștea celui care și-a dus misiunea la bun sfârșit. Fiecare pagină respiră sim­țământul unui angajament împlinit cu credință și devotament.

Preotul mărturisitor Ilarion V. Felea, preocupat de cele sfinte, atent la detalii, meticulos și ordonat, a fost cu adevărat un apostol al credinței, dedicat trup și suflet misiunii sale. În spiritul exemplului său, îndemnul pe care îl adresez, cu smerenie, din toată inima tuturor celor care trudesc pe ogorul Bisericii - teologi, elevi seminariști și nu numai - este de a păstra vie tradiția scrisului, consemnând zi de zi într-un jurnal momentele esențiale ale slujirii lor.

Scrieți despre fiecare Liturghie la care participați sau pe care o săvârșiți, despre evenimentele care marchează viața comunității și a Bisericii, despre gândurile și trăirile voastre. Aceste pagini, aparent simple, pot deveni în timp o frescă inestimabilă a vieții bisericești, o mărturie autentică a unei epoci și a unei regiuni, dar și o comoară spirituală pentru generațiile care vor urma. Dacă fiecare preot ar păstra un astfel de jurnal, în care să își aștearnă cu sinceritate și dăruire gândurile, trăirile și realizările, și dacă fiecare ar sluji cu aceeași pasiune și devotament ca părintele Ilarion V. Felea, istoria Bisericii ar fi îmbogățită cu nenumărate pagini de lumină. Fiecare însemnare ar deveni o mărturie vie a harului lucrător, o oglindire a impactului pe care preoția, atunci când este trăită în deplinătatea chemării sale, îl poate avea asupra comunității.

Această imagine mă duce cu gândul la cuvintele adesea citate de Sfântul Cuvios Cleopa, inspirate de marii păstori de suflete: „Dați-mi preoți buni și voi schimba fața pământului!” Într-adevăr, în mâinile unor slujitori cu inimă curată și condei inspirat, Biserica își poate arăta în toată splendoarea forța transformatoare, schimbând nu doar viețile oamenilor, ci și însăși fața lumii.