O Biserică dincolo de granițe: sufletul românesc în Regatul Unit

Cândva, în vremea copilăriei, răsfoiam cu uimire pagini de cărți și priveam cu admirație imagini din fascinanta istorie a Țărilor Regatului Unit, ce deschideau o lume în care trecutul părea viu, iar fiecare rege, bătălie ori castel păstrau ecoul unui timp măreț. Anglia, care cuprinde cea mai mare populație a națiunilor din Regatul Unit, a avut dintotdeauna o influență majoră asupra istoriei și dezvoltării statului, iar prin contribuțiile sale pe diferite planuri a rămas până astăzi una dintre cele mai puternice etnii de pe întregul mapamond.

E drept, istoria regilor Angliei este greu de egalat: victoriile și încercările prin care au trecut, rivalitățile, dar mai ales iubirea lor față de țară, cultură și Dumnezeu, rămân emblematice. Iar palatele Angliei, sanctuare de piatră și fast, păstrează încă murmurul vremurilor trecute. Sunt mai mult decât simple clădiri: cronici în ziduri, picturi în marmură, povești ce nu vor înceta să grăiască. Oamenii continuă să caute în ele adevăruri, să le deslușească tainele, să înțeleagă nu doar frumusețea trecutului, ci și cum acea moștenire a modelat prezentul.

Odată cu trecerea anilor, am descoperit că și noi, românii, prin Casa Regală a țării noastre, avem legături apropiate cu monarhia britanică. Regii României au avut nu doar legături de rudenie cu cei ai țărilor care fac parte din Regatul Unit, ci și o permanentă dorință de a construi noi frânturi din marile frumuseți care se întâlnesc pe pământurile acestor ținuturi.

Relația caldă a regelui Mihai cu regina Elisabeta a II‑a, dar și cu alți monarhi din Europa, reprezintă o lecție de demnitate pentru un popor adeseori umilit și nedreptățit, mai întâi în vremea regimului comunist, apoi de o Europă modernă care tinde, uneori, să privească spre noi cu o lupă a defectelor, uitând să observe noblețea nevăzută din fibra noastră colectivă.

Sigur, nu suntem fără cusur - și cine este? - dar rareori s‑a vorbit cu adevărat despre harurile noastre, despre oamenii simpli care trăiesc cu bun‑simț, despre sufletele mari care nu cer aplauze, despre tăcerea demnă, care nu cere milă. Și totuși, în vremuri grele, am găsit sprijin acolo unde, poate, nu ne‑am fi așteptat.

Patriarhul de vrednică pomenire Justinian, în vizitele sale internaționale, cultivând o relație cordială cu primatul Bisericii Anglicane, Arhiepiscopul de Canterbury, a găsit înțelegere chiar la regina Angliei. Aceasta, într‑un gest discret, dar puternic, a sprijinit tipărirea unei noi ediții a Sfintei Scripturi pentru Patriarhia Română, trimițând hârtie de cea mai bună calitate, prin Societatea Ecumenică a Bibliștilor. Un gest de respect între lumi diferite, dar unite prin credință și noblețe.

Pe când purtam veșmintele slujirii de arhidiacon, am liturghisit la Mănăstirea Vorona, în ziua luminoasă a Nașterii Maicii Domnului din 8 septembrie 1993. La această sărbătoare a asistat la slujbă și primatul Bisericii Anglicane, George Leonard Carey, urmărind cu atenție Liturghia, ecteniile, cântările maicilor, cuvântul de învățătură și de bun‑venit al Mitropolitului Daniel, păstorul Moldovei. Dar ceea ce l‑a mișcat cu adevărat - cum avea să mărturisească în predica sa - nu a fost fastul, nici cântarea, ci o imagine simplă și tulburătoare: un copil, firav, de vreo șase‑șapte ani, care a stat nemișcat, în rugăciune, cu o disciplină liturgică ce părea mai curând monahală decât copilărească. Trei, patru ceasuri - în picioare sau în genunchi - fără a da semn de oboseală, ci doar de o credință care ardea în el fără să ardă trupul.

Arhiepiscopul a spus, cu o emoție reținută, dar sinceră, că astfel de copii nu mai sunt ușor de întâlnit în bisericile Angliei. O asemenea evlavie nu poate fi decât un dar - revărsat de sus, o binecuvântare a familiei creștine și a Bisericii noastre.

După 1990, Regatul Unit al Marii Britanii și‑a deschis porțile pentru mulți români. Aceștia, oameni în marea lor parte harnici, unii dintre ei pricepuți la diferite lucrări, alții căutători în domeniul învățăturii și al științei, în universități de înaltă ținută de la Cambridge, Oxford sau din alte locuri, au dus cu ei acolo o fărâmă de acasă: rugăciunea, răbdarea, tăcerea grea de sens și dorul nesfârșit de obârșii...

Au plecat, cu pași măsurați de vis și nevoie, spre meleagurile Angliei, nu doar pentru un trai mai bun, ci și pentru lumină. Unii au căutat pâinea cea de toate zilele, în sudoarea muncii cinstite, alții au dorit să învețe, să urce trepte ale cunoașterii, în limba unui alt neam. Din locul de unde provin, mărturisesc cu inimă plină: tot mai mulți tineri, tot mai multe familii și‑au găsit rădăcini noi în Londra și în alte orașe ale Angliei.

Fiecare după vocația sa - unii truditori în construcții, alții dedicați îngrijirii celor neputincioși, alții medici, ingineri sau profesori - au mers acolo nu pentru a fugi de acasă, ci pentru a aduce în ținutul natal, mai târziu, rodul muncii asidue. Revenind de multe ori la Rădășeni și văzând case frumoase, unele dintre ele în chip măiestrit realizate, asemenea unor mici conace, am întrebat și mi s‑a răspuns că oamenii care locuiesc în acele case lucrează în Anglia de ani buni.

În vremea slujirii mele la Iași, l‑am întâlnit și am coliturghisit cu Mitropolitul Kallistos Ware, ierarh erudit, convertit la Ortodoxie în urma unui pelerinaj la Muntele Athos și în insula Patmos. Călcând și eu pe urmele lui, la Mănăstirea „Sfântul Ioan Teologul” din Patmos am întâlnit monahi care mi‑au vorbit despre el. Observau accentul său britanic și obiceiul de a aluneca, uneori, în engleză, când greaca nu‑i mai slujea.

Am avut bucuria să‑l ascult și eu într‑o conferință. Deși era un profesor distins, autor prețuit în întreaga lume ortodoxă, purta o smerenie adâncă, fiind un slujitor care nu s‑a urcat niciodată pe piedestalul erudiției. Era un om al căutării, nu al certitudinilor strivitoare. Iar această noblețe tăcută a fost, pentru mine, o lecție mai mare decât discursurile savante.

M‑am gândit adeseori la românii stabiliți acolo, inclusiv și la consătenii mei. Mă întreb cât de apăsătoare le‑au fost primele zile ca străini printre străini, în orașe mari, cu limbi și obiceiuri care nu se înclinau lesne în fața sufletului românesc. Și cred că dorul - acea durere surdă, care nu ține cont de ani - n‑a dispărut nici astăzi. În unii, încă trăiește, încă apasă.

Chiar dacă le este mai bine din punct de vedere material, înlăuntrul lor lipsește ceva ce nu poate fi cumpărat: lipsesc părinții și frații, casa copilăriei, biserica satului, cu clopotul ei neadormit, preotul care le‑a botezat copiii, prietenii de joacă și vecinii de altădată. Le lipsesc rădăcinile. Dar tocmai această lipsă le aduce aminte cine sunt: că sunt români, că poartă pecetea Botezului primită în biserica din dealul satului lor, că au învățat de la bunici cum să‑și facă semnul Crucii și să nu treacă niciodată pe lângă un om căzut fără să‑l ridice.

Pe toate acestea încearcă să le cultive Biserica. Nu doar ca instituție, ci ca loc sfânt, spațiu de respirație și regăsire. Așa au apărut în Anglia ultimilor ani multe biserici românești, unele dintre ele de o frumusețe aparte, unde preoții români slujesc cu jertfelnicie.

Unele parohii, în chip fericit, au reușit să‑și rânduiască propriul lor lăcaș de închinare, cum este cazul Catedralei Arhiepiscopale din Londra, care se pregătește să‑și întâmpine Arhiepiscopul ales: Înaltpreasfințitul Atanasie, care a slujit ca Arhiereu‑vicar al Episcopiei Ortodoxe Române a Italiei, purtând titlul de Bogdania. O nouă pagină se scrie în diaspora noastră cu aceeași cerneală alcătuită din credința, răbdarea și rădăcinile duse cu noi, oriunde ne‑ar purta pașii.

Am discutat cu câțiva tineri care au studiat în Anglia. Pentru ei, experiența universitară în Marea Britanie a fost nu doar un salt academic, ci și o deschidere spre lume. Au deprins limba literară în firescul ei, au învățat să comunice în domenii variate, au clădit punți între România și Anglia, dar și între culturi, oameni și valori. Chiar dacă aceștia nu sunt foarte mulți, ei oferă Marii Britanii și lumii, în general, un exemplu de tineri devotați și specialiști de mare valoare, caracter și dăruire. Fie că lucrează în domeniul IT, în diplomație, în medicină sau alte arii esențiale, ei poartă în spate nu doar competență, ci și o moștenire spirituală profundă. Într‑o Europă în care credința pare să se stingă încet, comunitatea ortodoxă românească din Anglia rămâne o flacără aprinsă.

Mărturiile primite și imaginile care ajung la noi vorbesc de la sine: biserici pline, altare pline de lumină. E o imagine tot mai rară în alte colțuri ale Europei - aceea a bisericilor arhipline, unde credincioșii se adună nu din obligație, ci din dorință, din foamea sinceră de Dumnezeu. La marile sărbători, îndeosebi în ziua Învierii Domnului, bisericile românești sunt asaltate de mulțimi, asemenea Bisericii Învierii din Ierusalim. Oamenii vin cu miile, încât străzile din jur se blochează - nu de agitație, ci de credință.

Aceasta ne arată încă o dată că Biserica de dincolo de granițe este o adevărată ambasadă a României în lume. Nu în sensul formal, al diplomației, ci ca loc de rugăciune, de păstrare a identității, de comuniune. Acolo, oamenii nu doar se roagă, ci se regăsesc. Își aduc aminte cine sunt, de unde vin și încotro merg. Bisericile noastre de peste graniță devin astfel limanuri de pace, într‑o lume grăbită și greu de purtat, locuri unde credința prinde din nou rădăcini, chiar și în asfaltul străin.

Pentru o asemenea comunitate evlavioasă, rugătoare și jertfitoare, dar și doritoare de a fi aproape de Biserică, a fost chemat de Dumnezeu să poarte de grijă Înaltpreasfințitul Arhiepiscop Atanasie. Chemat să slujească nu doar înaltul altarului, ci și tăcerea din inimile oamenilor, el poartă în suflet nădejdea neclintită în Cel de la Care vin toate: Hristos, Arhiereul Cel Mare, păstorul și prietenul sufletelor noastre.

Căci de acolo trebuie să învățăm - el și noi - să nu uităm niciodată oaia cea pierdută. Să o căutăm nu cu mustrare, ci cu iubire, să o ridicăm pe umeri și, cu trudă și blândețe, să o aducem înapoi. Aceasta este datoria păstorului: nu să numere cele 99 de oi care au rămas, ci să plece fără teamă spre marginea prăpastiei, după cea rătăcită. Să riște, să rabde, să caute, până găsește.

Înaltpreasfințitul Atanasie ni se descoperă ca un ierarh jertfitor, binevoitor, adeseori zâmbitor, chiar și în situații dificile, când probabil puțini ar avea puterea să rămână netulburați. Nădăjduiesc că va fi, cu timp și fără timp, alături de slujitorii Bisericii acestei eparhii nou‑înființate, precum și de credincioșii numeroși care au nevoie de un păstor. Unii nu au găsit încă un loc de închinare, alții nu s‑au regăsit pe deplin într‑o lume în care totul se mișcă prea repede și prea zgomotos.

Cred că Înaltpreasfințitul Atanasie va ști să‑i adune. Va ști să‑i apropie chiar și pe cei mari ai acestei lumi, așa cum am văzut într‑o imagine grăitoare cu regele Charles al III‑lea, alături de Mitropolitul Iosif Pop și de slujitori ai Bisericii, într‑o comunitate românească. Va ști să creeze punți - nu doar între oameni și oameni, ci între oameni și Dumnezeu. Iar acolo unde Biserica devine acasă, se poate întâmpla și minunea: ca, într‑o țară străină, românii să nu se mai simtă străini.

Toate acestea nu sunt doar frânturi de amintire, ci semințe de viitor. Nu rămân în istorie ca simple consemnări, ci ca nădejdi vii, din care poate răsări o lucrare mai bună, mai rodnică, în anii care vin. Căci ceea ce se zidește cu rugăciune, cu dragoste de neam și cu credință, nu piere, ci rodește.

Gândurile cele bune se îndreaptă către Înaltpreasfințitul Arhiepiscop Atanasie. Fie‑i drumul încununat cu răbdare, înțelepciune și bucurie sfântă. Și fie ca zâmbetul său blând, acea lumină care alină chiar și în clipe grele, să rămână mereu prezent pe chipul său. Să păstreze în inimă dorința vie de a lucra în Via lui Hristos, cu mult curaj, adunând suflete și aducând roadă multă. Căci, acolo unde se lucrează cu dragoste, harul nu întârzie niciodată.