Experiența rugăciunii în închisorile comuniste

Creștinul practicant nu are dileme în ceea ce privește importanța rugăciunii în viața sa cotidiană. Fie că este vorba despre rugăciunea din cadrul cultului bisericesc - care reglează și dă sens existenței întregii comunități -, fie că este vorba despre rugăciunea personală prin care adresează cereri și face cunoștință cu mișcările ce se petrec în universul său lăuntric, practicantul credinței nu are nevoie de explicații suplimentare în legătură cu folosul rugăciunii. Acestea sunt spuse din perspectiva cuiva - ipotetic vorbind - care trăiește într-o lume liniștită, în care omul este lăsat să-și manifeste liber credința sa, fără constrângeri din exterior. Spun ipotetic, întrucât, potrivit avertismentului Apostolului, în orice epocă am trăi, „toți care voiesc să trăiască cucernic în Hristos Iisus vor fi prigoniți” (2 Timotei 3, 12). Prigoana are desigur și ea diferite grade și se poate exercita asupra unor persoane date sau asupra unei comunități și chiar asupra unui popor, așa cum s-a întâmplat, în perioada comunistă, cu țări întregi.

Necesitatea rugăciunii

Mișcându-ne în ritmul impus de civilizația noastră modernă, în care beneficiem de libertate și de o anumită siguranță, suntem tentați să transformăm rugăciunea într-o simplă formalitate, fără să-i sesizăm forța și eficiența. În aceste condiții, e cu putință să fi simțit vreodată că rugăciunea este ceva esențial în viața noastră, că de ea depinde echilibrul existenței noastre? Pentru aceasta este nevoie de o experiență limită, de o stare dinlăuntrul căreia să înțele­gem că viața nu este un fenomen ce trece pe lângă noi oricum, ci se cuvine să luptăm pentru ea. Iată, în acest sens, cum își deapănă amintirile din închisoare Alexandru Mironescu: „Duc o viață de intensă, de neîntreruptă rugăciune, pentru păstrarea unui echilibru de care atârnă multe, atârnă totul! Deseori, în momente grele și încărcate de teribile primejdii în prezența lui, a anchetatorului, mă rog în sinea mea, deși vorbesc. Vorbesc, dar păstrez o anumită stare de concentrare, care la o anumită tonalitate, și deprindere, e o stare de rugăciune”.

Desigur că am auzit sfatul Părinților filocalici de a ne ruga totdeauna, nu doar la soroacele rânduite, ci și atunci când suntem împreună cu alții sau când facem o anumită muncă. Pare simplu, dar nu e deloc! Ce să mai spunem despre momentul când te afli într-o stare de primejdie, când te amenință ceva sau cineva? Da, este adevărat că te poți ruga de frică, cu disperare, ca să scapi din primejdia respectivă. Dar tot la fel de bine se poate întâmpla ca frica să te paralizeze și să-ți șteargă, printr-o pâclă groasă, orice idee de rugăciune, orice invocare a lui Dumnezeu. Însă, în relatarea profesorului Mironescu se petrece ceva cu mult mai grav și neobișnuit în același timp: el este nevoit să se roage nu numai în fața unei primejdii de moment, ci și în fața unei continue presiuni și a unei continue amenințări cu anihilarea. Această presiune, chiar singură, fără vreo brutalizare venită din partea vreunei persoane anume, este capabilă să surpe cu totul fragilul echilibru sufletesc al omului.

Roadele rugăciunii neîncetate

Perseverența în rugăciunea lăuntrică nu întârzie să aducă niște roade surprinzătoare, chiar în fața anchetatorului care îl domină în toate privințele, în afara unui singur aspect: tăria morală. „Uneori, tânărul acesta (anchetatorul) își dă seama că se petrece ceva neobiș­nuit, că nu suntem pe aceeași lungime de undă, că niște demersuri ale lui pică în gol, că s-a angajat pe un anumit drum și, într-un mod inexplicabil, a nimerit în altă direcție, dar astfel de situații rămân nelămurite. Ele se citesc numai pe fețele noastre” (Floarea de foc).

Ar putea să mire poate pe cineva că unui om care se roagă cu atâta încordare nu i se împlinesc cine știe ce dorințe, poate chiar utile, cum ar fi eliberarea. Însă faptul de a rămâne întreg și echilibrat mintal în astfel de condiții poate fi socotit un dar neprețuit și chiar așa este. Însă aceasta nu e totul; smeritul întem­nițat mai primește un dar, poate chiar mai înalt decât primul, anume semnul unei prezențe de dincolo care are puterea să intervină în lumea noastră și să producă o discretă perplexitate, să răstoarne logica celui ce se credea stăpân pe situație. Autorul nu ne spune ce a simțit el în acel moment, însă cu certitudine a văzut în neobișnuitul situației create o descoperire de netăgăduit a Proniei dumnezeiești care l-a încredințat lăuntric, în ciuda contextului, despre faptul că Dumnezeu conduce cu înțelep­­ciune lumea spre un anumit sens, care nouă, mai totdeauna, ne scapă.

Împroprierea experienței înaintașilor

La final, ceea ce putem sesiza din această uimitoare relatare e faptul că rugăciunea este o formă de interiorizare a credinței, mai exact un lung proces de interiorizare a acesteia, în absența căruia viața creștinului rămâne undeva în afară, legată de lucrurile exterioare. Pe acestea le evaluează și le socotește el a-i fi prielnice sau nu, din perspectivă creștină. Spun aceasta pentru că adesea omul se roagă nu ca să se împlinească în lumea sa lăuntrică, prin care va afla Împărăția (cf. Luca 17, 21), ci pentru ca să se schimbe cadrul exterior, ca să devină propice anumitor nevoi sau odihnei sale. În acest caz, omul nu va cunoaște niciodată adevărata bucurie care se descoperă în Împărăția lăuntrică. În concluzie, înțelegem că Alexandru Mironescu, și ceilalți mulți ca el, nu ar fi avut bucuria acestor impresionante descoperiri, dacă înainte de a ajunge în închisoare nu s-ar fi exercitat (askisis), cu atenție, în lucrarea rugăciunii, așa cum s-a și consemnat despre membrii „Rugului Aprins”.