Ctitori și ctitorii rurale

Uneori vezi câteva ziduri aflate în ruină. Alteori, te bucuri să recunoști câte un chip șters din pictura străveche. Câteodată, intri aplecat într-o ctitorie de lemn, veche de parcă ar fi ridicată încă de la începutul lumii. Mirosul ei vine parcă din alt univers, în care rășinile și cleiurile ar fi fost preparate după indicații aproape suprafirești. Toate aceste sentimente ne bucură sufletește atunci când vizităm vechi vestigii creștine care au fost zidite mai mult prin smerenia și jertfa oamenilor simpli, dornici să ofere tot ceea ce aveau mai de preț ca mulțumire pentru iubirea lui Dumnezeu. Într-un articol semnat de cunoscutul bizantinolog Alexander Kazhdan este specificat exact acest aspect uimitor al vieții creștinilor din primul mileniu: „Uneori țăranii construiau bisericuțe și mănăstiri, cum mărturisește împăratul Vasile al II-lea în rescriptul imperial din 996. «În multe sate, zice împăratul, se întâmplă ca un țăran să ridice o biserică pe propriul teren și, ulterior, con­frații și consătenii lui să atribuie acest pământ bisericii pe care el a ridicat-o pentru a trăi acolo ca monah; ca pe urmă să i se alăture un altul, și încă unul, și iată că deodată sunt doi sau trei monahi laolaltă»” (Alexander Kazhdan, „Țăranul”, în: Guglielmo Cavallo (ed.), Omul bizantin, trad. de Ion Mircea, Iași, Ed. Polirom, 2000, p. 80).

Multe dintre aceste mici ctitorii rurale nu s-au păstrat nici măcar cu numele. Câteodată, vestigiile constau doar în mici cimitire al căror loc în centru rămas gol indică existența unei bisericuțe de mult dispărute. Și totuși, dacă medităm asupra textului menționat anterior, ne dăm seama de multe aspecte care au dispărut, probabil, mai repede decât ctitoriile în sine: evlavia, smerenia, jertfa, dorința de a sluji lui Dumnezeu. Astăzi sunt subiecte pe care le atingem tan­gențial. Spun tangențial pentru că le atingem doar prin vorbit, citit și scris, fără o reală implicare sufletească.

În orașele mari se găsesc încă mari ctitori, dar problema cea mai mare constă în lipsa ctitorilor mici. A celor care ar fi dat totul pentru Dumnezeu fără a se gândi a doua oară. A celor simpli și sinceri în tră­i­rea lor care, asemenea țăranilor bizantini de odinioară, ar fi întemeiat mănăstiri sau schituri cu puțini viețuitori din agoniseala lor de o viață numai pentru a avea un loc în care să se bucure din toată inima de harul dumnezeiesc. Ctitorii mari se bucură de o oarecare mângâiere. Adesea, ceilalți îi cunosc, îi apreciază, le urmează exemplul. Ctitorii mici dispar rapid sau nu sunt cunos­cuți de prima dată. Ei se aseamănă femeii văduve care a dat și ultimul ei ban la templu fără a-și face vreo grijă din asta. Nimeni nu a remarcat-o în afara lui Hristos. Bogaților care dăruiau mult suma ei li s-a părut derizorie. În ochii lui Dumnezeu însă, cei doi bani ai văduvei au cântărit mai greu decât sumele fabuloase ale tuturor celorlalți. Probabil că și aceste mici biseri­cuțe și schituri zidite cu mult efort de familii de țărani mai înstăriți au fost la fel de bineplăcute în ochii lui Dumnezeu. Astfel de gesturi l-au făcut pe Charles Diehl să exclame: „În fața capitalei, se află provincia. În fața corupției curții, se află virtuțile solide și aspre ale acestei lumi provinciale, mai puțin rafinate, mai puțin elegante poate, și de asemenea mai puțin pervertite. În fața sufletelor mediocre și josnice ale curtezanilor și trădătorilor, se găsesc burghezii serioși și gravi, vechile familii ale nobilimii provinciale, rustice, viteze și războinice, țărani ro­buști și puternici. [...] Fără îndoială, noi abia întrezărim acest Bizanț deosebit; existența mai obscură a acelor care l-au format nu apare decât din când în când în marea lumină a istoriei. Ea a existat totuși; și a adăugat strălucirii Constantinopolului elemente de forță reînnoite fără încetare, pentru durata și gloria Bizanțului” (Charles Diehl, Figuri bizantine, vol. 2, trad. de Ileana Zara, București, Ed. pentru literatură, 1969, pp. 423-424). Pentru toți acești strămoși ai noștri, înălțăm un gând luminos și o mulțumire din inimă. Fără bisericile lor smerite, fără schiturile adesea sărăcăcioase și puțin primitoare din primele veacuri, credința curată n-ar fi strălucit peste noi. Iar dacă astăzi roadele credinței sunt mai bogate este pentru că marii ctitori ai vremii actuale sunt urmașii celor „mici” din trecut. Și atunci stăruie întrebarea: Care epocă a fost mai bogată spiritual? Cea a oamenilor săraci, dar jertfelnici sau cea a oamenilor bogați, darnici, dar refractari la aproape orice efort spiritual real?