Ctitorii din epoca ştefaniană dedicate Botezătorului
Biserica pârcălabului Arbore (1502) şi cele două ctitorii ale Binecredinciosului voievod Ştefan cel Mare şi Sfânt de la Reuseni (1503) şi Vaslui (1490) au în comun nu doar arhitectura specifică vremii, ci şi hramul Tăierea Capului Sfântului Prooroc Ioan Botezătorul.
Biserica de la Reuseni este ultima dintre ctitoriile lui Ştefan cel Mare şi terminată sub Bogdan al III-lea, în 1504, la două luni după moartea voievodului.
Spre pomenirea tatălui său
Pe locul unde se află biserica din Reuseni legenda spune că a fost tăiat capul lui Bogdan al II-lea (1449-1551), tatăl lui Ştefan cel Mare, în timpul unei nunţi, de către uzurpatorul Petru al III-lea Aron, care venise cu armată asupra lui Bogdan. Luând scaunul domnesc, nici Aron nu s-a bucurat prea mult de domnie, deoarece Ştefan cel Mare s-a ridicat la rândul său asupra celui care i-a omorât tatăl şi după două lupte l-a învins şi i-a luat tronul. Tradiţia mai spune că după ce şi-a văzut tatăl omorât de Aron, Şefan a fugit într-o pădure vecină şi s-a ascuns într-un stejar, altfel ar fi fost şi el omorât. Din acel stejar s-ar fi construit o bisericuţă de lemn care a fost aşezată în satul Mănăstioara. Biserica din Reuseni a ridicat-o domnitorul cel sfânt în 1503, punându-i hramul "Tăierea Capului Sfântului Ioan Botezătorul" spre amintirea tăierii capului propriului său părinte, eveniment care trebuie să-l fi marcat pentru toată viaţa.
Pisania de piatră (1,05 m lăţime pe 0,30 m înălţime) de deasupra uşii de intrare în pronaos arată: "În anul 7001, Septembrie 8, Io, Ştefan Voievod, prin mila lui Dumnezeu, Gospodarul ţării moldoveneşti, a binevoit şi a început să zidească acest hram în numele Tăierii cinstitului cap al cinstitului şi slăvitului Prooroc şi Înainte Mergător, Botezător Ioan, în acest loc unde a fost tăiat capul tatălui său Bogdan Voievod şi pe Ştefan Voievod l-a ajuns moartea - veşnica lui pomenire - şi fiul său Bogdan Voievod a dus înainte ce fusese început de tatăl său şi a săvârşit hramul în anul 7012 (â 1504) în luna Septembrie 18". Lăcaşul se află în apropierea Curţii lui Petru Aron-Vodă, din secolul al XV-lea, şi seamănă cu paraclisul din Curtea boierului Arbore, având acelaşi plan dreptunghiular, fără turlă şi fără abside laterale în exterior, cu nişe mici în loc de proscomidiar şi diaconicon, cu naos boltit, portar în arc frânt, ferestre şi chenare dreptunghiulare cu partea interioară în semicerc.
Lăcaşul ridicat de pârcălabul Arbore
Biserica "Tăierea Capului Sfântului Ioan Botezătorul" (1502) de pe valea râului Solca este un paraclis de curte boierească, cunoscut sub numele ctitorului său, pârcălabul de Suceava Luca Arbore, sfetnicul voievozilor Ştefan cel Mare (1457-1504) şi Bogdan al III-lea (1504-1517).
Din punct de vedere arhitectural, Biserica Arbore, împodobită iniţial cu pictură exterioară din care se mai păstrează şi azi o parte, are o lungime de 22 m, lărgime de 9, 10 m şi se încadrează în tipul bisericilor boltite cu mai multe cupole aşezate longitudinal şi acoperiş unic, întâlnite la Borzeşti (1493-1494), Războieni (1496) şi Dobrovăţ (1503-1504) - deşi tabloul votiv prezintă o învelitoare poleită, de genul celor ruseşti, care se pare că nu a existat. Noutatea este dată de îmbinarea planului dreptunghiular la exterior cu cel fals-trilobat în interior, amintind de Biserica "Sfântul Ioan Botezătorul" (1497-1498) din Piatra-Neamţ, cu deosebirea că absidele laterale sunt însemnate de două nişe arcuite mai puţin în grosimea zidurilor. O trăsătură caracteristică numai ctitoriilor din Arbore (1502) şi Reuseni (1503), dincolo de hramul comun al acestora, constă în structura părţii superioare a pronaosului boltit cu o calotă sferică, ridicată prin intermediul pandantivelor, peste o succesiune de patru perechi de arce etajate: două transversale, de traseu semicircular, sprijinite pe zidurile laterale şi două longitudinale, mai scurte, dar foarte deschise, sprijinite pe arhivoltele primelor arce. Un alt element de plastică monumentală, ce imprimă acestor două biserici un caracter cu totul deosebit, este marcat de prelungirea pereţilor pronaosului spre vest cu aproximativ 2,5 m şi unirea lor printr-o arcadă largă, ce formează un spaţiu semideschis folosit pentru slujba parastaselor, dar, posibil, gândit iniţial ca loc de clopotniţă. Ferestrele încadrate de un chenar dreptunghiular în semicerc sunt aproape la fel, cu mici diferenţe ale colonetelor, nu se văd urme de ocniţe sau firide, iar soclul păstrează profilul original.
Sinteza elementelor occidentale, răsăritene şi tradiţionale se face vizibilă şi la nivelul picturii, grav afectată în secolele XVII-XVIII, ştearsă în zona superioară a faţadelor şi dispărută total de pe zidul de miazănoapte. La interior, partea de jos a pereţilor este decorată cu două rânduri de pătrate pictate roşu, galben, brun şi verde, ce reprezintă imitaţii de marmură, amintind oarecum şi de pavimentele ceramice folosite în epocă, preluând în acelaşi timp formele dalelor de piatră însemnate în naos cu o lespede specială albă, aşezată în dreptul verticalei Pantocratorului şi făcând trecerea către reprezentările iconografice. Probabil în acelaşi an cu biserica au fost ridicate casa şi curtea boierească, ruinată la jumătatea secolului trecut, distrusă într-un incendiu şi apoi dărâmată definitiv.
Biserica Domnească din Vaslui (1490), în amintirea victoriei de la Podul Înalt
Caracterizată de forma trilobată a planului, cu turlă pe naos şi acoperiş fragmentat, având acelaşi hram, "Tăierea Capului Sfântului Prooroc Ioan", biserica din ansamblul Curţii Domneşti de la Vaslui - reşedinţă şi capitală temporară a Moldovei, a fost ridicată şi în amintirea victoriei de la Podul Înalt, împotriva lui Soliman Paşa. Vestigiile arheologice indică o aşezare străveche, iar documentele, în special actele de cancelarie emise încă din prima jumătate a secolului al XV-lea, între 1436 şi 1446, arată locul desfăşurării unei intense vieţi politico-economice. Studiile de specialitate descriu tehnica simplă a construcţiilor datate între sfârşitul secolului al XIV-lea şi prima parte a secolului al XV-lea, iar pisania originală, descoperită sub tencuială, arată că: "Io Ştefan Voievod, cu mila lui Dumnezeu Domnitorul ţării Moldovei, fiul lui Bogdan Voievod, a zidit această casă întru numele Tăierii cinstitului cap al Sfântului şi slăvitului prooroc şi înainte mergător şi Botezător Ioan. Sâa început în anul 6998 (â1490) luna Aprilie, 27 şi sâa săvârşit în acelaşi an Septembrie 20". O altă inscripţie menţionează refacerea bisericii în 1820 de către Maria Cantacuzino, soţia logofătului Costache Ghica, lăcaşul primind forma descrisă în 1650 de arhidiaconul Paul de Alep, însoţitor al patriarhului Macarie din Constantinopol, prin Ţara Românească şi Moldova (Gh. Balş, "Bisericile lui Ştefan cel Mare", pp. 64-67). "Acest sf<â>ntu, dumnezeiesc locaş, dintru început fiind zidit de răposatul întru fericire domnul Ştefan vod<ă> bătrânul şi fiul său Bogdan vod<ă> şi, după vremea, răsăpindu-să, s-au zidit din nou de dumneaei cucoană Maria Cantacuzini logofeteasa, soţia răposatului marelui logofăt Costache Ghica, cu toată cheltuiala dumisale, spre vecinica lor pomenire."