Culorile minunii Învierii Domnului
Învierea constituie centrul de gravitaţie şi axul lumii, căci Fiul lui Dumnezeu, asumându-Şi firea umană, prin Întrupare, prin moartea şi Învierea Sa a restaurat-o. Explicarea teologică a icoanei Învierii Domnului scoate în evidenţă faptul că această icoană reprezintă în mod firesc punctul în care toate converg, centrul din care radiază şi în jurul căruia evoluează praznicele împărăteşti şi icoanele acestora.
Ne aflăm în faţa unui fenomen cu totul nou, total diferit de celelalte învieri relatate în Biblie. Nu mai este vorba despre reînsufleţirea unui cadavru, de readucerea lui temporară la viaţă, ci de o viaţă nouă, care face din moarte o trecere spre veşnicie, un adevărat „Paşti“, potrivit sensului iniţial al cuvântului. Trupul cel înviat al lui Hristos reprezintă sămânţa care treptat va preface lumea până în adâncurile ei. Küneth spune: „În Domnul înviat e pus accentul eonului învierii şi prin aceasta realitatea ultimă şi veşnică îşi ia începutul“. Chipul preamărit al lui Iisus fusese întrezărit de apostoli într-o fărâmă de clipă pe Tabor, Schimbarea la Faţă fiind doar preludiul Învierii.
Epicentrul creştinismului, Învierea îmbracă în sânul Bisericii Ortodoxe o importanţă fără egal. Viaţa liturgică culminează într-adevăr în slujba pascală, Sărbătoare a sărbătorilor, prăznuire dincolo de orice prăznuire, „căci toate s-au umplut de lumină, şi cerul şi pământul şi cele de dedesubt“ (Canonul Învierii, Cântarea a 3-a).
În icoana Învierii toate converg
Icoana Învierii reprezintă în mod firesc punctul în care toate converg, centrul din care radiază şi în jurul căruia evoluează praznicele împărăteşti şi icoanele acestora. Icoana se fundamentează nu numai pe întruparea Fiului lui Dumnezeu, ci şi pe Înviere. Fără Învierea lui Hristos şi dovedirea concretă a vieţii transfigurate, icoana nu ar mai fi icoană, ci un simplu tablou comemorativ, eventual cu valoare intuitivă, mai mult sau mai puţin realizat din punct de vedere artistic.
Mântuitorul este înfăţişat în icoană strălucitor, cu mandorla aurie asemeni icoanei Schimbării la Faţă, ţinând în mâna dreaptă crucea Sa, iar cu stânga ridicându-l pe bătrânul strămoş Adam. Moartea, înfăţişată prin crucea şi Învierea lui Hristos formează un cuplu inseparabil: la ce bun moartea lui Hristos dacă El nu a înviat? Căci prin Cruce Hristos a biruit moartea şi păcatul care ne ţineau înlănţuiţi. Icoana Îl arată pe Hristos făcându-Şi drum prin învelişul pământului, călcând în picioare porţile iadului peste care se înalţă, iluminând toate cu lumina Sa. În dreapta şi în stânga Mântuitorului se află drepţii Vechiului Testament, Eva, regele David, prorocii, şi multe persoane, toate având aureolă. Puţin în spatele lui Adam, încoronaţi, se află strămoşii Mântuitorului, regele Solomon şi David cu barbă, cel care cântă în psalmi: „Din adâncuri strig către Tine, Doamne! Doamne, auzi glasul meu!“ (Ps. 129, 1).
Raze de lumină ies din Hristos, împodobit cu o haină aurită sau de un alb strălucitor. Atribut al dumnezeirii ca şi cel alb, veşmântul striat cu haşur în aur străluceşte de lumină. Ca fulgerul care dezvăluie noaptea plină de freamăt, Hristos iese din mormânt într-un dinamism care exprimă deodată atotprezenţă şi putere. Când îl ridică (de la cuvântul grec „anastasis“) pe Adam ţinându-l cu putere de mână, înviază întreaga omenire. Veşmântul bogat al lui Hristos, din care o parte flutură în sus, indică în mod clar mişcarea de coborâre atât de bine redată de slujba din noaptea de Paşti. Aceasta nu spune, într-adevăr, că porţile iadului se deschid pur şi simplu, ci că au fost zdrobite, ca şi încuietorile. Hristos vine în strălucirea Sa, cu mâna întinsă spre morţi, pentru a arăta că Dumnezeu nu uită. Omenirea s-a închis în mormânt, voind să-L evite şi să-L dea uitării pe Dumnezeu. Coborârea la iad este o revelaţie a memoriei divine care nu uită pe nimeni. Hristos îi întâlneşte pe Adam şi Eva şi urmaşii lor, îl prinde pe Adam de încheietura mâinii, locul unde se „măsoară viaţa“, şi îi readuce la existenţă. Astfel începe reîntoarcerea la Tatăl. Mai ales Evanghelia lui Ioan este cea care explică această coborâre a luminii în întuneric, a Fiului care este una cu Tatăl, pentru a se arăta că Tatăl este Cel ce L-a trimis şi că Tatăl Său este şi Tatăl nostru. Hristos îi recuperează pe Adam şi Eva pentru a-i readuce la calitatea de fii ai lui Dumnezeu.
În iad, Hristos îi întâlneşte pe cei fără Dumnezeu, lipsiţi de lumină. El, Cel Preaînalt, coboară cât mai jos posibil până unde poate omul cădea în singurătate şi părăsire. De ce aceasta, fiindcă nu este decât un răspuns: „Dumnezeu este iubire“ (I Ioan 4, 16). Ultima etapă a smereniei lui Hristos, coborârea la iad, marchează faza ultimă a coborârii Sale care, simultan, pune începutul înălţării omenirii împreună cu El.
Cosmul întreg este simbolizat de stânci şi reflectă lumina ieşită din adâncurile pământului. Lumea văzută şi nevăzută participă la Învierea lui Hristos care acum nu trebuie decât să fie primită şi urmată spre a ne putea mântui.
Icoana ne înfăţişează de asemenea, aşa cum subliniază Rupnik, şi două sfere ale vieţii spirituale. Împărăţia morţii, năruită de Hristos, este populată de viciile şi de gândurile care-l fac pe om să slujească acestei domnii. Ele sunt întruchipările negre din cavitatea subterană. Cealaltă este sfera lui Hristos, care acţionează tocmai asupra vieţii mistice şi liturgice a Bisericii.
Însemnătatea simbolică a icoanei o găsim în cântările Bisericii noastre: „Doamne, suindu-Te pe cruce, blestemul nostru strămoşesc L-ai şters şi pogorându-Te în iad, pe cei legaţi din veac i-ai slobozit, nestricăciune dăruind neamului omenesc. Pentru aceasta cântând slăvim scularea Ta cea de viaţă făcătoare şi mântuitoare“.
„Învierea nimiceşte lumea ca mormânt şi o descoperă ca euharistie“
Icoana Învierii trebuie să ne hrănească mintea şi să ne mişte inimile. Bucuria pascală nu se poate povesti, trebuie să o trăieşti, iar Taina tainelor nu poate fi înţeleasă decât cu inima, o inimă curată, desigur, corolarul unei priviri curăţite.
Rugăciunea Sfintei Liturghii îşi găseşte ecoul cel mai frumos în icoana Învierii: „Tu ne-ai ridicat pe noi, cei ce eram căzuţi“. Ea scoate în evidenţă prima alegere a omului care, repus din demnitatea sa de creatură după chipul lui Dumnzeu, este chemat la sfinţenie: „Fiţi sfinţi, că sfânt sunt Eu, Domnul Dumnezeul Vostru“ (Lev. 19, 2). O invitaţie de a trăi în Fiul lui Dumnezeu, şi nu în fiu al satanei.
Învierea a fost rodul conlucrării celor trei Persoane ale Sfintei Treimi şi totodată răspunsul suprem dat Tatălui la iubirea jertfelnică arătată de Fiul prin patimile Sale. Sfântul Petru, în cuvântarea rostită îndată după Cincizecime, spune că Dumnezeu L-a înviat pe Iisus şi „L-a făcut Domn şi Hristos“ (FA 2, 36), iar în epistolele pauline titlul de Domn (Kύριος) atribuit lui Iisus este permanent pus în legătură cu Învierea. Sfântul Epifanie arată că prin Înviere se înnoiesc toate făpturile, precum şi întregul univers. Hristos, subliniază Episcopul Ciprului, a pus, prin frângerea morţii, noi hotare şi legi zidirii, dăruind tuturor muritorilor viaţa veşnică, întrucât, după cuvântul Sfântului Apostol Pavel, „precum în Adam toţi mor, în Hristos toţi vor învia“ (I Cor. 15, 22). Olivier Clément rezumă într-o admirabilă formulă acest mister: „Învierea nimiceşte lumea ca mormânt şi o descoperă ca euharistie“.