Cum a fost publicat romanul Mitropolitului Antonie Plămădeală

Un mod literar de a spune adevărul despre regimul comunist de la noi este cartea „Trei ceasuri în iad” a Mitropolitului Antonie Plămădeală, care a trăit între anii 1926 și 2005.

Despre cartea sa, publicată prima dată în 1970 la Editura Eminescu, criticul literar Mircea Tomuș spune că „reprezintă o îndrăzneaţă şi inspirată parabolă a fenomenului totalitar”.

În cartea „Amintirile Mitropoli­tului Antonie Plămădeală - Convorbiri cu Dragoș Șeuleanu și Carmen Dumitriu”, apărută în 1999, ierarhul povestește despre curajul de a fi scris și publicat în vremea regimului comunist acest roman alegoric. În vremea cât l-a scris, autorul - pe numele său de mirean Leonida - nu se afla în cele mai bune relații cu autoritățile comuniste, neavând voie să lucreze decât ca muncitor la Întreprinderea de Mase Plastice din București.

Iată ce povestește Mitropolitul Antonie: „E o carte cu cheie şi cu o cheie foarte evidentă. L-am scris la Mase Plastice, fie când veneam obosit de la muncă, fie chiar cât eram la serviciu, fie la masa mea de la maşină, fie la masa mea de la biroul pe care l-am avut. Eu îmi făceam lucrările în două ceasuri. Nu erau probleme. Aveam şi o maşină de calcul, calculam repede, făceam lucrările zilei şi după aceea scriam romanul. Am făcut întâi o versiune de nuvelă de 15 pagini. După aceea, am zis: Ce-ar fi s-o lărgesc? Şi am început să o lărgesc, până a ajuns la 400 de pagini. Nu era un roman original. Era o autobiografie, numai că era o autobiografie pusă sub simboluri. (...) Am avut un prieten, Costică Bărbulescu, teolog. A lucrat o bună bucată din viaţa lui la Biblioteca Academiei Române, un om extrem de deştept. (...) Măi Costică, ştiu că tu eşti foarte exigent. Pot să am încredere în tine să-ţi dau să citeşti un roman? El a răspuns: Ce roman?... Bine, mă, dă-mi-l să mă uit şi eu pe el. A trecut o lună, au trecut două, au trecut patru, au trecut cinci. În decembrie mă duc la el, cam furios, şi îi spun: Costică, ce-ai făcut cu romanul ăla? L-ai citit? Nu l-am citit. Bine mă, nenorocitule, îl ţii atâtea luni la tine şi nu l-ai citit!... Să-ţi spun drept, l-am dat unui prieten de-al meu care e director de editură”.

Era Cornel Popescu de la Editura Eminescu, care i-a răspuns autorului că mai trebuie o recomandare pentru publicarea acelei cărți.

Leonida Plămădeală i-a dat manuscrisul său lui Geo Bogza, pe care îl cunoștea o prietenă literată, sperând astfel să obțină cea de-a doua recomandare pentru publicare. Sceptic, Geo Bogza a luat manuscrisul. Povestește în amintirile sale mitropolitul despre ce a urmat: „Telefonul sună pe la unu noaptea. Nu eram obişnuit, dar nu cred că dormeam încă. Ridic telefonul: Alo! Aici e Bogza, tu eşti Plămădeală? Da, maestre, eu sunt. Vino până la mine! Când? Acum. La ora aceea... Mă îmbrac şi mă duc. Ce erau 10 minute pe jos de unde stăteam eu? (...) Ajung la uşa aceea şi sun. Geo era îmbrăcat şi cu manuscrisul meu în mână. Cum, domnule, scrii un asemenea roman şi stai cu el închis? Încuiat? Eu am rămas puţin uluit, nu ştiam ce voia să spună, ori că e prost, ori că e foarte bun. Cum l-ai scris? Păi, l-am scris în urma unor experienţe personale în timp ce eram muncitor la Întreprinderea de Mase Plastice. Mase Plastice? Şi dumneata ai scris romanul ăsta? Da, maestre. Eşti gata să mori pentru romanul ăsta? Am stat eu şi m-am gândit: Cred că sunt gata. Pentru că este romanul vieţii mele. Asta am înţeles eu - zice Geo. Dar dum­neavoastră, maestre, sunteţi gata să muriţi să-i faceţi o recomandare la o editură? A stat şi s-a gândit mult şi a zis: Da. S-a dus, a luat o hârtie de scris, cred că scria cu peniţă, nu cu stiloul, nu mai țin minte exact, şi a făcut o caracterizare de o pagină”.

Romanul „Trei ceasuri în iad” a ajuns la o corespondentă a postului de radio BBC, Doreen Berry, care i-a spus autorului: „Părinte, facem din dumneata un Soljeniţîn cu romanul ăsta!”, cerându-i să-l publice și în Marea Britanie, dar autorul a refuzat. La urma-urmei, mesajul romanului ajunsese la cine trebuia aici în țară.