Cum a supraviețuit Anița Nandriș-Cudla în terifianta Siberie?
Anița Nandriș-Cudla a fost o țărancă simplă, a cărei viață a fost spulberată într-o clipă de vifornița sângerie a comunismului. A fost una din zecile de mii de români din Bucovina și Basarabia deportați de comuniști. O țărancă simplă, s-ar zice, la o privire superficială. Totuși, o țărancă excepțională: și-a scris memoriile, conștientă fiind că numai credința ei tare în Dumnezeu i-a dat forța necesară să înfrunte toate vitregiile prin care i-a fost dat să treacă. Editorii memoriilor ei au avut ideea strălucită de a-i păstra scriitura care, chiar dacă nu e totdeauna perfectă din punct de vedere gramatical, e autentică: o exprimă din plin pe Anița.
Cititorul absorbit de povestea vieții Aniței își spune, aproape la fiecare pagină parcursă: numai Dumnezeu a putut-o ocroti prin atâtea cumpene, atâta amar de vreme: 20 de ani în cumplita Siberie! Cititorul poate reveni la această carte când nemulțumirea, tristețea, deprimarea îi încolțesc sufletul. E uimitor cum noi, având atâtea lucruri la îndemână, atâtea înlesniri, am ajuns, de multe ori, să nu mai prețuim viața. Autobiografia Aniței este, astfel, și un prilej de a ne reconsidera viața, mulțumindu-i lui Dumnezeu pentru darurile sale.
Memoriile Aniței Nandriș (20 de ani în Siberia. Destin bucovinean, Editura Humanitas, București, 1991) încep așa: „Prin câte poate trece o ființă ominiască fără să-și dea siama”. Anița s-a ivit pe lume în anul 1904, în satul Mahala din județul Cernăuți. A avut 7 frați. Părinții săi erau țărani, „adică gospodari, cum era timpul pe atunci”; „aviau pământul lor, țineau vite, cai, oi, porci. Să plătia un bir la stat, după cât pământ avia omul. Cu asta s-au ocupat părinții. Copiii, dacă au crescut, au mers la școli mai departe”.
Între 10 și 14 ani, în timpul Primului Război Mondial, Anița cunoaște din plin ororile conflagrației: refugiul familiei, în pripă, cu căruțele la Cernăuți, urmăriți de hoardele bolșevice, dezlănțuite; umbra morții care îi pândea, inclusiv când trebuia să iasă la muncile câmpului; spectacolul impresionant al îngropării eroilor căzuți în luptă pe front.
Muscalii - rușii comuniști - deveniseră vestiți pentru cruzimea lor: „Când se retrăgiau moscalii să firească Dumnezeu. Ce întâlneau înaintea lor tăt luau, căruță, cai, vite, porci și chiar și lume, dar numai partia bărbătiască. (...) Într-o femeie o înfipt sulița și a picat jos, moartă, pentru niște păsări. Era un feli de armată, niște cazaci, umblau călări pe cai și purtau un feli de armătură, niște suliți lungi cam de vreo 3 metri. Aceia au intrat în ogradă și prindiau niște gâște, găini, dar femeia a ieșit din casă și nu li-a zis alta nimic, decât li-a zis de ce nu spun ce le trebuie, că ea li-i da. Atunci, unu a rădicat sulița și a înfipt-o întrânsa și s-a dus mai departe și multe cazuri așa urâte se făciau când fugiau moscalii. Din cauza asta să răscolia lumia când auzia că vin moscalii. Prin anu 1916, când s-au retras, au început să fure și lume”. Odată rușii comuniști, înainte de a le lua cu forța caii, au bătut-o cu biciurile pe mama lor, în fața copiilor.
Împlinind vârsta de 17 ani, Anița se căsătorește. Împreună cu tânărul ei soț își încropește o mică gospodărie, din puținul primit ca zestre: „Noi nu am pretins mai mult nimic, ni-am gândit la Dumnezeu, ca să ne ajute să biruim toate greutățile. (...) Și așa mergia cu mica noastră gospodărie, cum zice vorba aia, unde pune omul mâna și Dumnezeu mila. Totul mergea în plin, purcel, vițăl, gobăi ce aviam, totul așa creștia ca din apă. Ne mergea binișor. Bărbatu lucra la câmp, ara, sămăna, prășia, cosia, aduna, avia grija pământului să-l lucreze la timp, să fie folos. Eu aviam grije de aiestia ce erau pe lângă casă: vite, porci, păsări să criască, căci din iestia făciam bani, căci altă liafă pe lună, cum e acuma nu aviam de nicăieri”. Între 1924 și 1930 li se nasc cei 3 copii.
Traiul tihnit le este, pur și simplu, spulberat
În fatidicii ani 1940-1941, traiul tihnit le este, pur și simplu, spulberat de comuniștii care, odată retrase trupele române din Bucovina și Basarabia, încep arestările și deportările: „Avia miliția o mașină niagră acoperită și închisă, fără ferești. Venia în timpu nopții, intra în casă și îl lua pe om, așa ca pe o pradă, fără să știe ceva, să fie amenințat cu ceva, să fi fost chemat la cercetări. Absolut pe neștiute îl lua pe om, îl punia în mașină și nu știa nimeni unde îl duce”. În 1941, Anița, separată cu forța de soțul ei, este deportată. Urcată împreună doar cu copiii într-un tren de vite, în gara Sadagura, călătoria va dura 20 de zile în șir, mulți dintre călători murind sau pierzându-și mințile. Ca de obicei, în asemenea situații dramatice, Anița își punea toată nădejdea în Dumnezeu: „Șediam și eu tristă, mă uitam la copii și mă gândiam numai la Dumnezeu. Și mă rugam să-mi dăruiască putere să pot rezista la toate câte vin înainte”.
Când, în sfârșit, sunt coborâți din trenul de vite, sunt trimiși în lagărul de la Omsk, raionul Saldaschi. Li se distribuie doar 300 de grame de pâine, inclusiv copiilor și bătrânilor. Anița scrie, iar cititorii memoriilor ei simt și astăzi, indignarea ei mustind printre rânduri: „Cu 300 de grame de pâne era pria greu (...) slăbiai, de abia îți duciai picioarele”. „Când vedeai însă copilul că se uită în fața ta galben și palid la față și-i picură lacrimi din ochi și spune: «Mamă, tare mi-i foame», vă puteți închipui oare cum era inima mamei aceleia”.
Muncii istovitoare, foamei cumplite, cu timpul i se adaugă alte suplicii: mutați în tundra cu pădure și mlaștini, deportații sunt invadați de roiuri hămesite de țânțari: „Așa erau de mulți țânțari, cum ai sta înaintea unui stup de albini când scot roiul în zbor. Copiii au început să plângă, căci nu dovedeau să se apere”. În anii care au urmat, Anița și copiii ei au trăit în bordeie săpate în pământ, în pădure, înfruntând ploile nemiloase, ce păreau să nu se sfârșească vreodată.
Pe gerul năprasnic, bărbații, femeile, dar și copiii mai mari, organizați în brigăzi, munceau în pădure la tăiatul lemnelor. Pentru ei, foamea devenise o stare permanentă: „Mă sculam dimineața, împărțiam câte o fărmătură de pâne la copii, îmi luam și mie o fărmătură în mână și toporu subsuoară și mergiam la lucru în pădure. Mărgând pe drum, înghițiam acelia două guri de pâne. Dar după acelia două înghițituri de pâne, așa de tare ceria stomacu mâncare, că așa cum mergiam pe drum mă gândeam, oare să iau o mână de nisip să vâr în gură să înghit, nu mi s-ar astâmpăra foamia? Dar nu putiai să faci așa ceva și lucram așa toată ziua. Veniam siara acasă, hai să facem focu, să facem ceva de mâncare. Dar ce mâncare putiai să faci? Aduciam apă din râu, puniam la foc, puniam o lingură bună de sare în ea și mai fărmam o bucățică mică de pâne în apa aceia, să fie oleacă tulbure și bine sărată, și-o turnam în strachină. Ne mai împărțiam câte o gură de pâne la toți și ținiam pânia în gură, nu o înghițiam, și tot sorbiam cu lingurile apă de aceia sărată. (...) După ce gătiam apa ceia sărată, te frigia, te ardia înăuntru sarea și mai luam câte o litră de apă din râu ca să fii sătul. Nu numai eu, dar toată lumia câtă era acolo.”
Când s-a îmbolnăvit de tifos, a trăit o minune
Foamea, munca istovitoare, privațiunile de tot felul au adus-o, de multe ori, pe Anița în vecinătatea morții. Când s-a îmbolnăvit de tifos, a trăit o minune: „Cum am intrat în spital, am văzut că e rău cu mine. Nu ziciam nimic din gură, numai în gând mă rugam la Dumnezeu să se îndure de mine, să mă lase între copii, să nu rămâie copiii așa străini, fără tată, fără mamă, în pustiurile celia. Așa de amărâtă și cu gândul ista m-a dovedit timpiratura și mai mult nu am știut nimic 2 săptămâni. Înainte de a mă trezi, parcă mi-a spus cineva: Tu vrei așa de tare să te duci la copii. Noi te lăsăm, ia-ți trupul și du-te. Parcă trupul îmi era despărțit de mine. Atunci eu mă gândesc: când mi-a zis, ia-ți trupul și du-te, da cum am să-l cunosc eu care trup e al meu, căci erau mai multe trupuri și toate erau la fel. Și parcă îndată mi-a dat în minte că ușor pot să-l cunosc care e al meu, căci în acești ani cât am trăit la «sever», din pricina că am lucrat greu sau din frig, mi-a ieșit la mâna stângă o gotcă. Era acuma cât un ou de găină de mare. Și în momentul ista, când mi-a spus că dacă plâng și îmi pare rău așa de tare după copii să-mi iau trupul și să mă întorc la ei, eu cu bucurie că mi-a dat în gând cum să-mi cunosc trupul și să mă întorc la copii, m-am trezit și am văzut că mă aflu ăn spital. Tare mult timp nu mi-a ieșit visul acesta din minte”.