Cum ne vorbește Dumnezeu

Arhimandrit Ioanichie Bălan, Patericul Românesc, Ediția a VI-a, Ed. Mănăstirea Sihăstria, 2011, p. 766 

„În anul 1948, Părintele Nicodim (Costachi) se închinoviază în obștea Mănăstirii Sihăstria, fiind atras de renumitul stareț de atunci, arhimandritul Cleopa Ilie, care i-a fost duhovnic până la obștescul său sfârșit. Aici a făcut ascultare zeci de ani la fierărie, iar noaptea și în sărbători mergea la biserică, cânta la strană și se liniștea în chilie. Avea și doi ucenici, însă nici unul dintre ei nu cunoștea nevoința și bucuriile duhovnicești ale părintelui lor sufletesc.

(...) Viața sa în Hristos nu o știa nimeni decât numai duhovnicul și Dumnezeu. Așezarea sa sufletească de acum era aceeași ca și în tinerețe. Totdeauna era blând, tăcut, smerit, liniștit și împăcat cu toți. Apoi permanent fugea de oameni pentru dragostea lui Hristos. 

Părinții bătrâni spun că pe când era încă la Mănăstirea Secu a vrut starețul de atunci să-l facă preot. Însă el nu voia. Sosise hramul mănăstirii, venise și episcopul de la Iași, iar el se ruga în chilie să-i arate Domnul voia Sa. Apoi, lăsând ușa chiliei deschisă, se ruga în taină. Apropiindu-se vremea Sfintei Liturghii, episcopul a trimis doi părinți să-l cheme la hirotonie. Dar, văzând ușa chiliei deschisă, au crezut că nu este înăuntru și s-au întors, așa voind Dumnezeu. Astfel, cu rânduială de sus, Părintele Nicodim a rămas monah smerit și iubitor de liniște în toată viața sa.” 

(Cuvinte ale sfinților români, pr. Narcis Stupcanu)