Eforturi pentru dobândirea Împărăției cerurilor

Sfântul Macarie Egipteanul, Cele cincizeci de omilii duhovnicești, omilia XVI, 8-9, în Părinți și Scriitori Bisericești (1992), vol. 34, p. 175

„Creștinii, deci, aparțin altei lumi; ei sunt fii ai lui Adam celui ceresc, o făptură nouă, fii ai Duhului Sfânt, frați luminoși ai lui Hristos, asemenea Părintelui lor, lui Adam cel duhovnicesc și luminos; (aparțin) acelei cetăți, acelui neam, acelei puteri. Ei nu sunt din lumea aceasta, ci din altă lume. Pentru că (Hristos) Însuși a zis: Voi nu sunteți din lumea aceasta, precum nici Eu nu sunt din lumea aceasta (Ioan 17, 16). După cum atunci când un neguțător - înmulțindu-și avutul - vrea, după multe luni, să se întoarcă în patrie, el trimite (veste) la ai săi să-i pregătească case, grădini și hainele necesare și, venind el cu multă bogăție, ai săi și neamurile îl primesc cu multă bucurie; la fel (se întâmplă) și în cele duhovnicești: dacă unii (dintre oameni) dobândesc bogăția cea cerească, concetățenii lor - adică duhurile sfinților și ale îngerilor -, știu (numaidecât acest lucru) și spun plini de admirație: Frații noștri de pe pământ au dobândit o mare avere. Aceștia, (sfinții), având cu ei pe Domnul în momentul plecării lor (de pe pământ), se îndreaptă către cele de sus cu mare bucurie. Acolo, prietenii Domnului îi primesc, pregătindu-le (în prealabil) case, grădini și veșminte scumpe și strălucitoare. Se cuvine, însă, să luăm aminte ca nu cumva bunurile pe care le avem să nu fie spre paguba noastră. Cei ce sunt buni din fire sunt puși în primejdie, puțin câte puțin, de însăși bunătatea lor, iar cei ce sunt înțelepți sunt u­neori înșelați de însăși înțelep­ciunea lor. De aceea, în toate clipele trebuie să facă un amestec: să unească bunătatea cu severitatea, înțelepciu­nea cu discernământul, fapta cu deplina încredere în Domnul și neîncrederea în sine.”

Sfântul Ioan Casian, Convorbiri, Cartea a IX-a, XXXI-XXXIV, în Părinți și Scriitori Bisericești (2022), vol. 21, pp. 341-342

„Ca să înțelegeți starea sufletească a adevăratei rugăciuni, vă voi spune nu părerea mea, ci pe cea a fericitului Antonie. Știm că acesta stăruia în rugăciune uneori atât de mult, rugându-se adesea cu aceeași înălțare a minții până ce soarele începea să inunde totul cu razele sale, încât l-am auzit strigând, în fervoarea duhului său: De ce mă împiedici, soare, răsărind, ca să mă smulgi din strălucirea luminii adevărate? Despre rugăciune există și această cugetare a lui, mai mult decât omenească, aș zice chiar cerească: Nu este desăvârșită rugăciunea în care monahul își dă seama de sine și de faptul că se roagă. Și, ca să îndrăznim să adăugăm și noi ceva la această admirabilă cugetare, după măsura slăbiciunii noastre, vom arăta din proprie experiență caracteristicile unei rugăciuni care este ascultată de Domnul. Când nu ne-a întrerupt din rugăciune nici o ezitare și nici vreo deznădejde nu ne-a zdruncinat încrederea, ci am simțit din însăși revărsarea rugăciunii că am dobândit ceea ce cerem, atunci să fim siguri că rugăciunile noastre au fost bine primite de Dumnezeu. Într-adevăr, cineva merită să fie auzit și să obțină un lucru doar atâta timp cât crede că el poate fi văzut de Dumnezeu sau că Dumnezeu are putința să i-l dea. Căci Domnul nu-Și tăgăduiește aceste cuvinte: Când vă rugați, să credeți că veți primi ceea ce cereți și vi se va da vouă (Marcu 11, 24). Ghermanus: Această încredere că rugăciunile vor fi auzite credem că izvorăște din puritatea conștiinței. Dar noi, a căror inimă este încă împunsă de spinul păcatelor, pe baza căror merite vom putea avea această încredere că vom fi auziți? Isaac: 1. Mărturiile evanghelice și prorocești spun că există diferite cauze ce fac să fie auzite rugăciunile noastre, în funcție de diferitele și variatele stări ale sufletelor. Una constă, așa cum o arată glasul Domnului, în uniunea dintre două suflete. (...) Ai și o alta: plenitudinea cre­din­ței, asemănată cu un grăunte de muștar. (...) Ai, de asemenea, și rugăciunea statornică, pe care cuvântul Domnului a numit-o, datorită stăruinței ei neobosite, îndrăzneală: Acum zic vouă că, dacă nu pentru prietenie, măcar pentru îndrăzneala lui se va ridica și-i va da cât va avea nevoie (Luca 11, 8).”

Sfântul Vasile cel Mare, Regulile mari, Cuvânt înainte, Cap. II, în Părinți și Scriitori Bisericești (1989), vol. 18, p. 212

„Noi spunem, într-adevăr, că dorim Împărăția cerurilor, dar nu ne îngrijim s-o dobândim cu acele fapte cu care este cu putință să se realizeze aceasta; ci, fără să ne ostenim deloc pentru împlinirea poruncilor Domnului, ne închipuim, cu deșer­tă­ciu­nea minții noastre, că vom primi onoruri egale cu cei care s-au împotrivit păcatului până la moarte. Cine, stând în casă sau dormind în timpul semănatului, și-a umplut brațul cu snopi în timpul seceri­șului? Cine a cules via pe care n-a plantat-o și n-a cultivat-o? Fructele sunt ale acelora ale cărora sunt și ostenelile; onorurile și cununile sunt ale învingătorilor. Cine îl va încununa vreodată pe cel care nici măcar nu s-a înarmat pentru întâmpinarea dușmanului? Căci nu trebuie numai să învingi, ci să și lupți legal, după cum spune Apostolul. Aceasta înseamnă să nu se treacă cu vederea nici cel mai mic punct din câte s-au poruncit, ci să se îndeplinească totul așa cum ni s-a poruncit.”

Sfântul Vasile cel Mare, Regulile mici, Întrebarea 217, în Părinți și Scriitori Bisericești (1989), vol. 18, p. 409

„Întrebarea 217: Cum vom primi Îm­părăția lui Dumnezeu ca pruncul?

Răspuns: Dacă ne vom face ca aceștia pentru învățătura Domnului, adică așa cum este copilul în cele ce învață; nu contrazice, nici nu se arată față de dascăli că știe bine (multe), ci primește cu credință și cu supunere cele ce i se predau.”

(Cuvânt patristic, pr. Narcis Stupcanu)