Cum trebuie să ne rugăm în biserică?

Biserica este Casa lui Dumnezeu, locul unde creştinul se întâlneşte cu Hristos cel jertfit în mod nesângeros şi cu Duhul Sfânt care dăruieşte din darurile Sale. Biserica, prin excelenţă loc al rugăciunii, este căutată zi de zi de oameni căutători ai liniştii şi binecuvântării divine. Vin pentru reculegere, cer sfatul lui Dumnezeu în problemele cotidiene, îşi descarcă sufletul sub epitrahilul duhovnicilor, pun o lumânare şi rostesc o rugăciune pentru cei plecaţi dincolo, mulţumesc pentru ajutorul primit ori se destăinuie lui Hristos, ca unui prieten vechi. Cum trebuie să ne rugăm în biserică? Dacă nu ştim încă, bine ar fi să încercăm să respectăm cât mai mult posibil rânduiala pe care o vom expune în cele ce urmează.

Multiple sunt motivele pentru care trec pragul sfântului locaş creştinii, şi tot la fel de multe şi diferite sunt modurile în care se închină aceştia în biserică. Fiecare după cum crede de cuviinţă. Nerespectând o rânduială anume, deranjează pe cei din jurul lor, fiind subiect de ispită în biserică, şi se întorc acasă mai puţin îndreptaţi decât au venit. În primul rând, trebuie să facem semnul Sfintei Cruci şi atunci când trecem pe lângă o biserică, dar şi când intrăm în ea. Nu trebuie să uităm că atunci când ducem mâna dreaptă, cu cele trei degete unite, pe frunte, spunem: „În numele Tatălui“, la abdomen, „Al Fiului“, şi la umărul drept şi apoi la cel stâng rostind: „Şi al Sfântului Duh. Amin“. Această primă rugăciune o spunem în faţa bisericii. Odată ce am intrat în sfântul lăcaş, lăsăm toate gândurile şi grijile deşarte afară, ne retragem şi rostim: „Veselitu-m-am de cei ce mi-au zis: în casa Domnului voi merge. lar eu întru mulţimea îndurărilor Tale, Doamne, voi intra în casa Ta; închina-mă-voi în biserica Ta cea sfântă Doamne, povăţuieşte-mă cu dreptatea Ta, pentru vrăjmaşii mei îndreptează înaintea Ta calea mea, ca fără alunecare să preaslăvesc O Dumnezeire: pe Tatăl şi pe Fiul şi pe Sfântul Duh, acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin!“, conform „Rânduielii pregătirii sfinţiţilor slujitori“, din Liturghier. De ce nu trecem prin faţa sfintelor uşi Pasul următor nu este direct spre racla cu sfintele moaşte sau icoana făcătoare de minuni, ci primul căruia trebuie să ne închinăm este Dumnezeu. Deci, ne îndreptăm spre catapeteasmă, sub policandru, unde facem trei închinăciuni, adică semnul Crucii, urmat de o plecare a corpului în faţă, până când mâna dreaptă, întinsă, atinge pământul. În dreapta, este un tetrapod mai mic decât cel din stânga, cu icoana Maicii Domnului. Pe acesta se află icoana hramului bisericii, a sfântului zilei, ori a Învierii. Ne apropiem de tetrapod, lăsăm un spaţiu relativ mic între noi şi el, şi faceam două închinăciuni, rostim troparul sfântului sau al praznicului, sărutăm icoana, ne retragem puţin şi mai facem o ultimă închinăciune. Această rânduială se cuvine fiecărei icoane, nimic mai mult. Doar atunci când eşti singur, neavând pe nimeni care aşteaptă în spatele tău, poţi să îţi pleci genunchii şi să-ţi oferi un scurt răgaz pentru rugăciune. Dar cel mai indicat este ca acest moment de rugăciune să îl ai undeva în biserică, unde nu deranjezi pe nimeni, pentru că Dumnezeu este prezent pretutindeni. În spatele iconostasului se află icoana împărătească a Mântuitorului Iisus Hristos, pe catapeteasmă. În faţa ei, spunem rugăciunea: „Preacuratului Tău chip ne închinăm, Bunule, cerând iertare greşelilor noastre, Hristoase Dumnezeule, că de bună voie ai primit a Te sui cu trupul pe cruce, ca să scapi din robia vrăjmaşului pe cei ce i-ai zidit. Pentru aceasta, cu mulţumire strigăm Ţie: toate le-ai umplut de bucurie, Mântuitorul nostru, Care ai venit să mântuieşti lumea. Amin!“, aşa cum ne recomandă aceeaşi rânduială a pregătirii preotului. O luăm spre dreapta, în faţa uşii diaconeşti, unde rostim troparul Sfinţilor Arhangheli Mihail şi Gavriil, apoi la icoana hramului, unde rostim troparul sfântului sau al praznicului reprezentat pe ea. După ce am sărutat şi celelalte icoane din dreapta, dacă sunt, ne retragem sub policandrul cel mare, fără a trece prin faţa sfintelor uşi, aflate între icoana Mântuitorului Hristos şi a Maicii Domnului. Aceasta, din respect pentru sfântul altar şi pentru că prin uşile împărăteşti trec doar preoţii şi arhiereii, care în timpul slujirii Îl reprezintă pe Hristos. Închinarea la cinstitele moaşte De sub policandru mergem în stânga, la iconostasul cu icoana Maicii Domnului, şi spunem rugăciunea care poate fi repetată şi în faţa icoanei împărăteşti, închinată tot Maicii Domnului, aflată în spatele acesteia, pe catapeteasmă: „Născătoare de Dumnezeu, ceea ce eşti izvorul milei, învredniceşte-ne şi pe noi milostivirii tale. Caută spre robul tău cel păcătos. Arată-ţi puterea ta, ca totdeauna. Căci nădăjduind întru tine îţi strigăm, cum oarecând ţi-a strigat Gavriil, mai marele voievod al celor fără de trup: Fecioară bucură-te!“, mai precizează „Liturghierul“. După cum am spus, urmează icoana împărătească a Fecioarei Maria, uşa diaconească din stânga şi icoana Sfântului Ioan Botezătorul, ori a Sfântului Nicolae, ori a altui sfânt, în faţa căreia rostim troparul sfântului respectiv. Am revenit sub policandru. Facem iar trei închinăciuni şi ne îndreptăm spre cele două iconostase de la intrarea în pronaos, cu Mântuitorul Hristos din dreapta şi Maica Domnului din stânga, însă doar în bisericile unde le întâlnim. Abia apoi ne îndreptăm spre sfintele moaşte, care de obicei sunt aşezate în stânga, tocmai pentru a arăta că mai întâi trebuie să ne închinăm lui Dumnezeu, şi la urmă lor. Şi aici, nu trebuie să fim excesivi şi zeloşi, ci aceeaşi rânduială arătată mai sus. În spatele nostru aşteaptă mulţime de credincioşi, iar noi începem să rostim rugăciuni şi cereri, inducându-le o stare de disconfort îndepărtându-i de rugăciune. Nu e bine, ci după sărutarea lor, bine ar fi să ne retragem, şi abia acolo să îi mulţumin şi să îi cerem sfântului mijlocire către Dumnezeu, căci nu el ne ajută, ci rugăciunile lui duc ruga noastră mai aproape de Dumnezeu. La biserică primim „îndreptarea vieţii şi purtare înţeleaptă“ În biserică totdeauna trebuie să fim cumpătaţi, să încercăm să fim cât mai discreţi, să nu vorbim fără rost, rugăciunile să nu le rostim cu voce tare şi pline de gesticulaţii. Să folosim mai mult rugăciunea gândului, şi nu a vorbei. Poziţia normală este fie drept, fie în genunchi. Chiar şi modul cum stăm în genunchi este important. La sfârşit, facem trei închinăciuni spre sfântul altar, timp în care rostim: „Doamne, Dumnezeul meu, Ţie-Ţi încredinţez toată viaţa mea şi pe Tine Te rog: apără-mă, mântuieşte-mă şi fă-mă părtaş îndurării Tale, dă-mi îndreptare vieţii şi purtare înţeleaptă, dăruieşte-mi sfârşit creştinesc, cinstit şi paşnic şi mă fereşte de toată răutatea şi bântuirea potrivnicului. Iar în ziua temutei Tale judecăţi să-mi fii blând mie, robului Tău, şi să mă numeri cu oile cele alese de-a dreapta Ta, ca împreună cu acestea să Te slăvesc în veci. Amin“. După ce am ieşit pe uşa Bisericii, trebuie să simţim linişte şi bucurie, având inima împăcată că ne-am făcut rugăciunea netulburând pe ceilalţi. NOTĂ: Alte surse: pr. Ene Branişte „Liturgica Specială“ şi „Liturgica generală; pr. Petre Vintilescu, „Liturghierul explicat“