Cumpenele vieţii

M-am gândit mult la oamenii care au suferinţe incurabile, care nu se pot deplasa singuri, la cei care sunt total dependenţi de persoanele din jurul lor. Pe ei nu îi poţi încuraja spunându-le: "Lasă, o să vezi că o să treacă şi te vei face din nou sănătos". Cuvintele acestea fug pe lângă ei şi nu-i ating, nu-i mişcă deloc. Pentru că ştiu că adevărul este altul. Unul dur, unul nemilos. Şi atunci ce să faci tu, om relativ sănătos, în faţa unui bolnav de felul acesta?

Cum să-l încurajezi? Nu ştiu dacă ajută să-i zici că suferi alături de el. Pentru că e foarte greu să se convingă el de asta şi apoi nu sunt sigur că îi ridică moralul foarte mult. Bolnavul e sătul de suferinţa lui, nu cred că vrea oameni posomorâţi în preajma lui sau aparent afectaţi de suferinţa proprie. Ce pot să spun unui asemenea bolnav e următorul cuvânt la care îl rog să gândească adânc: "Când o uşă ţi se închide în viaţă, o alta ţi se deschide". Altfel spus, dacă în urma unui accident sau a unei întâmplări nenorocite ajungem "beneficiarii" unei boli, unei neputinţe pe care trebuie să o cărăm toată viaţa în spate, am prins şansa să devenim alţi oameni. Mulţi ar spune: mersi, asta nu a fost şansă, ci cea mai grozavă dramă care se putea întâmpla. Depinde din ce unghi priveşti chestiunea. Oricum, dacă ai păţit-o, nu mai ai ce face, trebuie să te conformezi noilor date ale problemei care a devenit chiar viaţa ta. În cartea sa, "Omul în căutarea sensului vieţii", doctorul Victor Frankl descrie cazul unui astfel de om, a cărui viaţă nu mai era de trăit. Jerry Long, acesta este numele pacientului, paralizase de la gât în jos într-un accident suferit în urma unei sărituri în apă, care l-a transformat într-o persoană quadriplegică (cu mâinile şi picioarele paralizate). La momentul accidentului, Jerry avea 17 ani. Astăzi, Long poate bate la maşină cu ajutorul unui băţ pe care-l ţine între dinţi. "Participă" la două cursuri la Comunity College cu ajutorul unui aparat telefonic special care îi permite să audieze cursurile, dar şi să ia parte la discuţiile clasei. Într-o scrisoare adresată doctorului Frankl, paralizatul îi spune: "Îmi văd viaţa plină de sens şi având un scop. Atitudinea pe care am adoptat-o în ziua aceea fatală a devenit crezul meu personal de viaţă: mi-am frânt gâtul, dar eu nu m-am frânt. Cred că handicapul meu îmi va dezvolta doar capacitatea de a-i ajuta pe alţii. Ştiu că, fără suferinţă, creşterea personală pe care am înregistrat-o nu ar fi fost cu putinţă". E adevărat, persoana sănătoasă care nu mai există acum, ci doar bolnavul actual, e cu siguranţă alt om, chiar dacă nu şi-a schimbat convingerea sau crezul interior. Dar acum intervine momentul de cumpănă. Dacă, înainte de a suferi neplăcerea ce îl va urmări de acum încolo până va închide ochii, Dumnezeu nu era un reper important pentru sine, e timpul să se întoarcă către El cu toată puterea pe care o mai are. Dacă înclină către Dumnezeu, a salvat şi bruma de viaţă câtă i-a mai rămas de trăit pe pământ, dar şi-a salvat şi veşnicia. Când gândim mai adânc, ne dăm seama că boala, neputinţa ne dezvăluie o faţă a noastră, o latură nebănuită, ascunsă nouă, şi cu atât mai mult celor care ne cunosc. Cine era conştient că poate îndura atâta durere, atât necaz decât atunci când s-a confruntat în mod direct cu ele şi le-a biruit? Apoi, când eşti bolnav şi ştii că nimeni şi nimic, nici oamenii sau medicamentele nu te ajută, ci viaţa ta este doar în mâinile Domnului, înveţi să-l cunoşti altfel pe Dumnezeu. Şi realizezi că atunci când Apostolul Ioan a zis "Dumnezeu este iubire", nu au fost cuvinte rostite în vânt, ci adevăr de netăgăduit. După aceea mai vin şi lacrimile, lacrimile de recunoştinţă pentru Cel ce te-a făcut să te redescoperi. Iar viaţa o priveşti altfel.