Cunoașterea prin credință
Sfântul Chiril al Alexandriei, Comentariu la Evanghelia Sfântului Ioan, Cartea a Patra, Cap. 4, în Părinți și Scriitori Bisericești (2000), vol. 41, p. 445
„Cei ce vor să primească cuvintele dumnezeiești trebuie mai înainte să-și deschidă inima într-un fel oarecare, prin dorirea lor. Căci numai primindu-le astfel, fac să zămislească roadele lor. Deci, prin cunoașterea ce i-a dus la credință au prea înțelepții ucenici îndrăzneala să spună că El este Hristos, Fiul lui Dumnezeu. Iar acest cuvânt îl vei afla țesut cu mare înțelepciune. Căci zic că cunosc și cred, adunându-le pe amândouă într-o unitate. Căci trebuiau să și creadă, și să și înțeleagă. Fiindcă nu trebuie să se înlăture cu totul cercetarea celor dumnezeiești, deoarece ele trebuie să fie primite prin credință. Ci trebuie să se experieze și să se ajungă mai întâi la o cunoștință măsurată a lor, ca într-o oglindă și ghicitură, precum spune Pavel (I Corinteni 13, 12). Dar foarte bine zic iarăși că n-au cunoscut înainte și apoi au crezut, ci, punând înainte credința, adaugă ca a doua cunoștință, precum s-a scris: De nu veți crede, nici nu veți înțelege (Isaia 7, 9). Căci, fiind așezată mai înainte în noi, ca o temelie, credința lipsită de curiozitate, se clădește pe ea apoi cunoștința care ne duce treptat la măsura vârstei lui Hristos și la bărbatul deplin și duhovnicesc. Pentru aceasta așa zice Dumnezeu: Iată, Eu voi pune în temeliile Sionului o piatră aleasă, în capul unghiului, de mare preț (Isaia 28, 16). Căci Hristos ne este început și temelie întru sfințenie și dreptate, se înțelege prin credință, și nu altfel. Căci așa Se sălășluiește în noi. Dar observă cum totdeauna spun aceasta la singular și punând articolul hotărât: Tu ești Hristosul, Fiul lui Dumnezeu Celui viu (Ioan 6, 69). Și, uniți cu Cel cu adevărat Fiu, ca Unul și excepțional, noi, cei chemați la înfiere prin har, suntem și noi fii după asemănarea Lui.”
Clement Alexandrinul, Stromatele, Stromata a VI-a, Cap. XV - 121.4 - 122.1-3, în Părinți și Scriitori Bisericești (1982), vol. 5, pp. 452-453
„Căutarea este o pornire spre înțelegere; și, prin anumite semne, cunoști că ai găsit ce căutai; iar găsirea înseamnă sfârșitul și încetarea căutării, pentru că găsirea înseamnă înțelegere; iar aceasta este gnoza (cunoașterea). Propriu vorbind, gnoza este găsire, pentru că este înțelegerea căutării. Iar semnele, după cum se spune, sunt: ceea ce premerge, ceea ce însoțește și ceea ce urmează. Așadar, găsire a căutării despre Dumnezeu este învățătura dată prin Fiul; semn că este Mântuitorul nostru, este Însuși Acel Fiu al lui Dumnezeu; semne premergătoare sunt profețiile, care L-au propovăduit; semne însoțitoare sunt mărturiile despre nașterea Lui în trup; iar semnele care au urmat sunt propovăduirile după înălțare, care arată lămurit puterile Lui. Dovada că adevărul este la noi este faptul că Însuşi Fiul lui Dumnezeu ne-a învățat adevărul. Dacă la baza oricărei cercetări se găsesc aceste elemente generale: persoana şi lucrul, atunci numai la noi se arată cu adevărat adevărul; persoana, în care adevărul este arătat, este Fiul lui Dumnezeu; iar lucrul este puterea credinței, care a biruit pe tot cel care i-a stat împotrivă, oricare ar fi fost acela, şi chiar lumea întreagă, câte i s-a împotrivit. Dar pentru că acest lucru este recunoscut de toată lumea şi este întărit de fapte şi cuvinte veşnice, e clar că cel care nu crede că este pronie şi este cu adevărat fără Dumnezeu, acela merită pedeapsă şi nu merită să te contrazici cu el. În fața noastră stă altă sarcină: ce să facem şi în ce chip să trăim ca să ajungem la cunoaşterea atotputernicului Dumnezeu, şi cum să cinstim Dumnezeirea, ca să fim pricinuitorii propriei noastre mântuiri. Ştim, apoi, că nu de la sofişti, ci de la Dumnezeu cunoaştem şi învățăm ce-I este bineplăcut lui Dumnezeu; de aceea căutăm să lucrăm cu dreptate şi cu sfințenie.”
Sfântul Ioan Casian, Convorbiri duhovniceşti, Despre Întruparea Domnului, Cartea a VI-a, Cap. V, 1, în Părinți și Scriitori Bisericești (1990), vol. 57, p. 837
„Întemeiată de Hristos şi încredințată apostolilor, dreapta credință ar trebui să nu fie socotită altceva decât glasul şi autoritatea lui Dumnezeu, care are în sine glasul şi simțirea lui Dumnezeu.”
Origen, Despre principii, Cartea a II-a, IV, 11, în Părinți și Scriitori Bisericești (1982), vol. 8, p. 182
„Și după cum ochiul umblă în chip firesc după lumină și după vedere, după cum, la rândul lui, corpul nostru își dorește în chip firesc mâncare și băutură, tot așa și cugetul nostru poartă în el o dorință firească și specifică de a cunoaște adevărul dumnezeiesc și cauzele lucrurilor. Pe de altă parte, această dorință nu ni s-a dat de la Dumnezeu ca să nu ni se împlinească niciodată sau să nu ni se poată împlini niciodată, altfel s-ar putea afirma că în zadar ar fi sădit în noi Dumnezeu Creatorul acest dor după cunoaștere dacă omul niciodată n-ar putea să ajungă să dobândească ceea ce dorește. Acesta e motivul pentru care cei care s-au silit, cu mari greutăți, să cerceteze încă din această viață credința și religia, nu înțeleg desigur decât puține lucruri din comorile numeroase și uriașe ale cunoștinței dumnezeiești, dar totuși, prin faptul că încontinuu caută să cunoască, să înțeleagă și să progreseze în această dorință, ei dobândesc încă de aici de pe pământ mult folos sufletesc ca unii care s-au întors cu totul spre gustul și dragostea de a căuta adevărul și s-au făcut mai primitori pentru învățătura viitoare. Lucrurile se petrec ca și atunci când ai vrea să pictezi un portret: înainte de a începe să pictezi statura persoanei respective se face o schiță ușoară a trăsăturilor și a formelor corporale care urmează să se picteze, în chipul acesta fiind clar că pe urmele picturii schițate se poate mai ușor executa portretul cerut; tot așa se întâmplă și la cunoașterea adevărului dacă schița sau planul au fost desenate pe tablele inimii noastre (II Corinteni 3, 3) cu condeiul Domnului nostru Iisus Hristos. Poate de aceea s-a și zis: Celui ce are i se va mai da și-i va prisosi (Matei 25, 29). E limpede, dar, că cei care au încă din această viață o schiță oarecare a adevărului căutat și a cunoașterii, acelora li se va adăuga în viitor frumusețea chipului desăvârșit.”
Origen, Despre principii, Cartea a IV-a, VIII, 4, în Părinți și Scriitori Bisericești (1982), vol. 8, p. 307
„Prin puterea Sa Dumnezeu cuprinde toate lucrurile, în schimb, El nu este cuprins de mintea nici unei făpturi create. Natura Lui n-o cunoaște decât El Însuși. Într-adevăr, numai Tatăl cunoaște pe Fiul și numai Fiul cunoaște pe Tatăl și numai Duhul Sfânt pătrunde până în adâncurile lui Dumnezeu.”
Tertulian, Apologeticul, XVII, 3-5, în PSB, vol. 3, p. 64
„Ceea ce face să-L înțelegem pe Dumnezeu este neputința de a-L înțelege. Astfel, puterea măririi Sale face ca pentru oameni El să fie totodată cunoscut și necunoscut. Și aici stă toată rătăcirea celor ce nu voiesc să recunoască pe Acela pe care nu s-ar putea să nu-L cunoască. Voiți să dovedim existența lui Dumnezeu din creațiile Sale atât de multe și de mari, prin care trăim, prin care ne menținem, prin care ne bucurăm și chiar ne înspăimântăm; voiți acestea prin mărturisirea însăși a sufletului?”
Sfântul Vasile cel Mare, Epistole, epistola 38, IV, în PSB, vol. 12, pp. 181, 182
„…căci după cum atunci când prinzi una din marginile unui stejar, automat tragi și pe cealaltă, tot așa când tragi Duh, prin El tragi în același timp și pe Fiul, și pe Tatăl. Dacă înțelegi cu adevărat pe Fiul, Îl vei vedea din amândouă părțile, El va aduce, pe de-o parte, pe Tatăl și din cealaltă pe Duhul Său propriu. Într-adevăr, Cel Care e mereu în Tatăl, Acela nu va putea fi rupt de Tatăl și nu va fi niciodată despărțit de Duhul Său, Care lucrează totul în toți. Și tot așa, dacă primești pe Tatăl, prin puterea Lui primești în același timp și pe Fiul și pe Duhul, pentru că nu-i cu putință în nici un fel să-ți închipui o întrerupere sau o împărțire în așa fel încât Fiul să fie cugetat fără Tatăl sau ca Duhul să fie despărțit de Fiul, ci concepi în același timp în Ei o comunitate și o deosebire negrăită și cumva neînțeleasă, fără ca deosebirea ipostaselor să rupă continuitatea ființei, fără ca această comunitate de substanță să elimine particularitatea semnelor distinctive. Și să nu te miri dacă zicem că Același e în același timp și unit și despărțit, căci de fapt concepem, ca într-o ghicitură, un fel de despărțire unită și o unire despărțită.”
Clement Alexandrinul, Stromatele, Stromata a V-a, Cap. XIV, 96.4., în PSB, vol. 5, p. 365
„Tales, fiind întrebat ce este Dumnezeirea, a răspuns: «Ceea ce nu are nici început, nici sfârșit». Un altul l-a întrebat dacă Dumnezeirii Îi este ascuns ceva din cele ce face omul; Tales i-a răspuns: «Cum e cu putință, când nu-I sunt ascunse nici gândurile omului?»”
(Cuvânt patristic, pr. Narcis Stupcanu)