Cusătoarele de ii de la șezătoarea dintr-o cafenea

Şezătoarea de la Cafeneaua Seneca din Bucureşti este atât o şcoală a deprinderii cusăturilor tradiţionale, cât şi o artă prin care mâini pricepute scot din uitare elemente ale tradiţiei populare româneşti. De profesii diferite, doamnele care constituie acest grup de șezătoare aduc în prezentul cosmopolitului Bucureşti tehnici de cusătură veche. Cămaşa purtată de Victoria Bizon, de exemplu, una dintre cusătoare, este din zona Bucovinei şi a fost lucrată după o ie aflată la British Museum din Londra. Pentru aceste doamne, a purta ie înseamnă a nu uita trecutul şi originile personale.

De patru ani, în fiecare seară de miercuri, la Cafeneaua Seneca din Bucureşti, câteva doamne interesate de cusăturile cămăşilor tradiţionale se strâng laolaltă. S-au cunoscut prin intermediul facebook-ului, acest mediu de comunicare modern facilitând, de această dată, promovarea unui element al tradiţiei. Persoana care a mobilizat grupul de doamne este Victoria Bizon, motivată de dorinţa de a scoate din uitare tehnici de coasere a cămăşilor tradiţionale româneşti.

M-am aşezat curioasă lângă ele, dorind să aflu tainele rucodeliei lor, dar şi interesată de ceea ce ţine acest grup unit. Fiecare şi-a desfăcut pânza, vorbesc liniştite între ele, nefiind intimidate de reportofonul meu. În jur e zgomot, dar pe chipurile lor se citeşte o linişte aşezată. Îşi povestesc ultimele păţanii din viaţa cotidiană în cosmopolitul Bucureşti. La început, povesteşte Victoria Bizon, a fost nevoie de a se pune de acord în privinţa cusăturilor, pentru că fiecare ştia alt­ceva. Au căutat informaţii în cărţi, la specialişti în etnologie şi la meşteri populari, care le-au ajutat foarte mult cu informaţii autentice, astfel că au reuşit să înveţe specificul tradiţional al fiecărei zone din ţară. Tot pentru culegerea de informaţii au realizat vizite de lucru la muzeele etnografice din ţară şi din Republica Moldova.

Investiție în timp și cu suflet

Despre „creţul funcţional” nu ştiam nimic înainte de a mă întâlni cu doamnele de la şezătoarea din Bucureşti. Cum în trecut nu exista elastic, ţărăncile au realizat această cusătură ingenioasă, care adună pânza şi ajută la strângerea ei în partea superioară a cămăşii. E o modalitate de lucru puţin cunoscută, iar Victoria Bizon e bucuroasă pentru că a reuşit să afle această tehnică uitată. „Lucrăm cu plăcere, nu este greu ceea ce facem. Iar dacă noi am realizat aceste lucruri, înseamnă că se poate”, subliniază Victoria.

În România, pânza autentică din care se confecționează cămăşile tradiţionale nu prea se găseşte, iar doamnele de la Şezătoarea din Bucureşti cos cămăşi doar pe pânză autentică. „Găsim mai greu pânza, dar am aflat, treptat, de unde o putem achiziţiona. De exemplu, aceasta pe care lucrez acum este de la Mănăstirea Humor. Pânza din vremurile de azi nu are calitate, materialul de la cămăşile vechi era făcut dintr-o pânză de susţinere, pentru ca o cămaşă să aibă o anumită ţinută”, explică Victoria Bizon.

În fiecare săptămână, cu fiecare întâlnire, doamnele de la Şezătoarea din Bucureşti caută să evolueze, „căci tot ceea ce noi coasem o facem la modul studiat”. Profesiile lor sunt diferite: medic, inginer, iar unele activează în multinaţionale. Nici una nu îşi propune să trăiască din acest lucru, ci o fac din pasiune. Se întâmplă ca uneori să lucreze la o cămaşă şi un an, de aceea ele nu vând ceea ce lucrează. Aceasta nu doar pentru că sunt cămăşi în care au investit mult timp şi suflet, ci pentru că, aşa cum mi-au mărturisit, acestea sunt nepreţuite şi e greu să poţi aprecia în mod corect valoarea unei asemenea ii.

Copie a unei cămăşi de la British Museum

Cămaşa cu care Victoria Bizon era îmbrăcată în timpul interviului este din zona Bucovinei şi a fost lucrată după un model aflat la British Museum din Londra. A fost achiziţionată de cineva care mai apoi a donat-o muzeului. Victoria a găsit-o pe site-ul instituţiei şi a lucrat după acest model vechi, recuperat, iată, de renumita instituție muzeală londoneză. Întâlnirile de la Şezătoarea din Bucureşti sunt atât o şcoală a deprinderii cusăturilor tradiţionale, cât şi o artă prin care aceste doamne scot din uitare elemente ale tradiţiei ­populare româneşti. „Când a început să activeze Şezătoarea din Bucureşti, nu existau informaţii pe internet, dar acum s-au făcut filmuleţe, există materiale şi fotografii pe această temă, foarte multe postate şi de noi”, poves­tește tot Victoria. În cadrul şezătoarei, ele au învăţat şi tehnica neveditului şi a ţesutului pânzei pentru cămăşi, iar una dintre doamne se ocupă de vopsitul în culori naturale.

Semnificații din timpuri străvechi

Mara Lazăr este de profesie medic şi e în grup din 2015. Iubitoare de tradiţie, ea are o adevărată colecţie de costume naţionale, iar la şezătoare a învăţat cum să coasă o ie autentică. „În patru ani, am cusut pentru mine cinci cămăşi şi i-am făcut şi soţului una.” Privind la cămaşa pe care o purta Mara, am descoperit în faţa ochilor o adevărată poveste, căci după cum mi-a spus, „altiţa este cerul (de obicei are trei registre: naşterea, viaţa şi moartea), încreţul este pământul, iar râurii de pe cămaşă constituie râul care se scurge în mare. Întotdeauna modelul are o semnificaţie care vine din timpuri străvechi. Cămaşa cu care sunt îmbrăcată are aceste bucle, care se numesc coarne de berbec, simbol străvechi de putere şi de apărare împotriva deochiului. Apoi mai regăsim şi alte simboluri, cum sunt Crucea şi pomul vieţii. Întotdeauna gura cămăşii şi locul pe unde ies mâinile se cos cu roşu, pentru că această culoare trebuie să te protejeze de duhurile rele. Eu cred că vechile semne din civilizaţia cucuteniană s-au transmis şi pe aceste cămăşi, chiar dacă s-a pierdut semnificaţia lor, ţărăncile au continuat să le coase şi acum le regăsim şi le coasem din nou”, a menţionat Mara.

Asemenea ei sunt şi alte doamne în grup care privesc șezătoarea ca pe un moment de comuniune şi chiar de rugăciune, căci atunci când cos, ele se află într-o lume frumoasă, departe de zgomotul şi agitaţia vieţii moderne, se relaxează şi, în acelaşi timp, creează lucruri frumoase. O altă doamnă, Angelica Drăgulescu, mi-a spus că se bucură de participarea la această şezătoare, căci „e o seară foarte frumoasă în care ne întâlnim, aflăm lucruri noi. E un moment de relaxare, încât nici nu ştim când trec cele trei ore pe care le petrecem împreună”.

Un alt fel de a vorbi despre familie

Şi pentru Adriana Iordache șezătoarea este una dintre bucuriile săptămânale. Înainte de a veni în acest grup, ea nu ştia nimic despre cum se cos cămăşile tradiţionale. Spune că întâlnirea de miercuri seară îi dă ocazia să rămână conectată la tot ceea ce înseamnă trecut. La nunta sa, Adriana a purtat un frumos costum naţional. „Mi-am dorit foarte mult să îmi lucrez eu ceva din zona mea, aşa că în cadrul Şezătorii, mi-am cusut o cămaşă de Olt”, a mărturisit ea. A purta ie este pentru Adriana o modalitate de a nu uita de unde vine şi o modalitate de a se accepta aşa cum este, „cămaşa aceasta îmi vorbeşte despre familie şi despre originile mele personale, iar atunci când sunt îmbrăcată în ie, mă simt acasă”, a ținut să puncteze Adriana.