Cuvântul ierarhului: Sfinţirea bisericii - o lucrare văzută a Sfântului Duh

Este vremea sfinţirilor şi a resfinţirilor. Întrucât la un astfel de eveniment participă mulţime multă, am găsit de cuviinţă ca, în cuvântul meu, să vă accesibilizez, sigur, cu economie de cuvinte, înţelesul duhovnicesc al acestui ritual. Aş vrea să precizez de la început că înţelesul duhovnicesc al târnosirii trebuie căutat în simbolismul ei.

PS Calinic Botoşăneanul Episcop-Vicar al Arhiepiscopiei Iaşilor Slujba de sfinţire a bisericii începe nu din interiorul acesteia, ci din exterior, în faţa uşilor închise, sub binecuvântarea şi cu lucrarea Sfintei Treimi: „Slavă sfintei şi celei de o fiinţă şi de viaţă făcătoarei şi nedespărţitei Treimi...“. În timpul slujbei de sfinţire, credincioşii stau afară, nu în biserică, deoarece, spune Sfântul Simeon al Tesalonicului, sfinţirea bisericii, în care ulterior se sfinţesc oamenii, nu vine de la credincioşi, ci de la Hristos, închipuit de arhiereu înconjurat de preoţi şi de diaconi, de la moaştele sfinţilor mucenici şi, nu în ultimul rând, de la îngerii prezenţi în chip nevăzut. Cămaşa albă a arhiereului - simbolul giulgiului Domnului Arhiereul, îmbrăcat cu veşminte ca la Sfânta Liturghie, poartă pe deasupra acestora o cămaşă albă, ca un giulgiu, închipuindu-L pe Hristos coborât în mormântul dătător de viaţă. Prosoapele cu care se încinge, nouă la număr, simbolizează cele nouă cete îngereşti, adaugă Sf. Simeon al Tesalonicului. După invocarea Mângâietorului prin intermediul rugăciunii „Împărate ceresc“, urmată de tropare în cinstea mucenicilor, dar şi a sfinţilor sub protecţia cărora se pune biserica ce se sfinţeşte, după rostirea ecteniei prin care se cere „venirea şi puterea şi lucrarea Duhului Sfânt“ în lucrarea de sfinţire a bisericii şi a altarului cel ridicat într-însa şi după citirea a trei paremii vechi-testamentare, urmează dansul sacru în jurul bisericii, sub protecţia şi binecuvântarea lui Dumnezeu, cu cele trei opriri la fiecare absidă, în vederea sfinţirii cu Sfântul şi Marele Mir şi cu agheazmă, sigur, după ce, în prealabil, la fiecare oprire se face citire din Apostol şi Evanghelie. Dialogul dintre cetele îngereşti la Înălţarea Domnului După acest dans sacru, arhiereul, ajuns iarăşi la locul de unde a plecat, îngenunchează pe un covor şi o pernă, puse nu dintr-un moft, ci pentru cinstea arhieriei, care este a lui Hristos, şi pentru cinstea veşmintelor, care sunt sfinţite, şi citesc două rugăciuni: în prima, Îl roagă pe Hristos să-l întărească ca „să săvârşească fără osândă sfinţirea bisericii şi a jertfelnicului cel pus într-însa“; în a doua, arhiereul Îl roagă pe Dumnezeu ca „odată cu intrarea în biserică a clerului şi credincioşilor să fie şi intrarea sfinţilor Lui îngeri“. După rostirea acestor rugăciuni, arhiereul loveşte de trei ori cu Sfânta Cruce în uşa bisericii, rostind un strigăt de psalm: „Ridicaţi, căpetenii, porţile voastre...“ (Psalmul 24), la care, din interiorul bisericii, spaţiu încă neorganizat, se răspunde întrebând: „Cine este acesta, Împăratul slavei?“ „Veşnicul, Tarele şi Puternicul“, răspunde arhiereul. Nu este altceva decât dialogul dintre cetele îngereşti la Înălţarea Domnului. După insistentele bătăi, de trei ori câte trei, în uşa bisericii, aceasta se deschide de către Hristos, prin mâna arhiereului, după o prealabilă pecetluire cu semnul Sfintei Cruci. Arhiereul, însoţit de soborul de preoţi şi diaconi, intră în biserică şi, respectiv, în sfântul altar, spre a face spălarea şi sfinţirea jertfelnicului. După intrarea în biserică a arhiereului şi a soborului pot intra şi credincioşii. Spălarea sfintei mese închipuie Botezul Domnului Urmează ritualul spălării sfintei mese, în care mai înainte, în locaşul special amenajat, s-au aşezat cutia cu moaştele de mucenici, unse cu Sfântul şi Marele Mir, sub imperiul rugăciunii „Veşnică pomenire ctitorilor Sfântului lăcaşului acestuia“, şi, respectiv, actul de sfinţire, numit hrisov. Sfânta masă se spală cu apă, turnată în semnul Sfintei Cruci, care închipuie Botezul Domnului. Cel Care S-a botezat în Iordan este chemat să trimită darul Preasfântului Său Duh spre sfinţirea apei cu care se spală, dar şi a Jertfelnicului, după cum reiese din rugăciunea care se citeşte la sfinţirea apei. În momentul spălării, sfânta masă simbolizează Iordanul în care S-a botezat Hristos înaintea ieşirii Sale la propovăduire. După spălarea sfintei mese cu apă şi săpun şi după ştergerea ei cu prosoape nefolosite, care rămân bisericii, sfânta masă se spală cu apă de trandafir, amintind de aromatele cu care a fost uns Domnul în diferite ocazii, dar mai ales la punerea Sa în mormânt. Ungerea sfintei mese cu Sfântul şi Marele Mir, turnat în semnul a trei cruci, simbolizează Pogorârea Duhului Sfânt, ca Unul ce este nedespărţit de celelelalte două Persoane ale Sfintei Treimi. De altfel, cântarea „Aleluia“, care se cântă în timpul mirungerii, anunţă venirea lui Dumnezeu Cel în Treime. Aş vrea să precizez faptul că abia din acest moment sfânta masă devine mormântul din care ni se arată Trupul şi Sângele Mântuitorului, jertfit în chipul pâinii şi al vinului. Din acest moment, Hristos se află pe sfânta masă cu toate actele Sale mântuitoare recapitulate. După ungerea cu Sfântul şi Marele Mir, în cele patru colţuri ale sfintei mese se lipesc icoanele Sfinţilor Evanghelişti, arătându-se prin aceasta universalitatea învăţăturii lui Hristos. Sfânta masă se îmbracă apoi cu o cămaşă de in, care simbolizează giulgiul lui Hristos, se pecetluieşte, iar deasupra se pune o catasarcă albă, care reprezintă haina de lumină şi de slavă a lui Hristos. Pe sfânta masă se aşază: sfântul antimis, care reprezintă punerea în mormânt a lui Hristos; Sfânta Evanghelie, prin care se vestesc toate cele ce s-au săvârşit şi se săvârşesc de către Hristos cu valoare veşnică; sfântul chivot, simbol al Golgotei, în care se păstrează Sfânta Împărtăşanie. Prezenţa continuă a Sfintei Împărtăşanii în sfântul chivot arată disponibilitatea permanentă a lui Hristos de a Se da credincioşilor pregătiţi spre cuminecare. Moaştele mucenicilor din sfântul antimis şi din piciorul sfintei mese arată că biserica s-a întemeiat pe jertfa lui Hristos, dar se susţine prin jertfa celor care cred în El, mărturisindu-L. Hristos, spune Scriptura, face să se vadă sub jertfelnic sufletele celor înjunghiaţi pentru cuvântul lui Dumnezeu şi pentru mărturia pe care au dat-o (Apocalipsa 6, 9). De reţinut este faptul că sfântul antimis se poate substitui sfintei mese, mai ales atunci când Sfânta Liturghie se săvârşeşte în aer liber. Pe sfânta masă se aşază şi o candelă aprinsă, de la care arhiereul aprinde lumânarea cu care proclamă „Lumina lui Hristos“. După ce din sfântul altar se împarte credincioşilor, de către arhiereu, „Lumina lui Hristos“, spre luminarea tuturor celor prezenţi, urmează cădirea altarului şi a bisericii, pe fondul cântării „Înnoieşte-te, înnoieşte-te, noule Ierusalime“. Apoi se face sfinţirea cu Sfântul şi Marele Mir şi cu agheazmă, după care arhiereul se întoarce în altar şi îngenunchează în faţa sfintei mese, citind rugăciunea în care I Se mulţumeşte lui Dumnezeu pentru trimiterea Duhului Sfânt Sfinţitor asupra bisericii. Hristos trimite pe Duhul Sfânt, pentru ca Duhul Sfânt la rândul Său să-L facă prezent pe Hristos. Însă Duhul Sfânt Se pogoară nu pentru că Hristos ar rămâne în cer, ci pentru că El vine cu Trupul şi Sângele Său în chipul pâinii şi al vinului, pe sfânta masă, pentru ca acestea să se împărtăşească pline de Duhul Sfânt credincioşilor. Biserica sfinţită devine proprietatea lui Dumnezeu După sfinţire, biserica devine „Casa lui Dumnezeu“ şi „Poartă a cerului“ (Facere 28, 17). Acum, credincioşii şi credincioasele pot intra prin sfântul altar pentru a săruta Sfânta Evanghelie, Sfânta Cruce şi colţul drept al sfintei mese, după care se retrag, sfinţiţi şi înnoiţi sufleteşte, la Sfânta Liturghie. Însă, din păcate, nu toţi ar trebui să treacă prin sfântul altar, ci doar cei care s-au hotărât să urmeze cu toată fiinţa lui Hristos şi mucenicilor, spunând un NU categoric păcatului. Sigur, pot trece şi cei care nu şi-au propus să schimbe ceva în viaţa lor, numai că o astfel de trecere nu le foloseşte la nimic. De reţinut este faptul că, prin lucrarea de sfinţire, biserica este scoasă din proprietatea ctitorilor, donatorilor şi binefăcătorilor şi este pusă în proprietatea lui Dumnezeu, Care, la rândul Său, o lasă în continuare, spre folosinţă spirituală, credincioşilor. Prin sfinţire, ea şi ctitorii ei se înregistrează în analele împărăţiei Sale. Atenţie! Cei care vă revendicaţi dreptul de proprietate asupra bisericilor, greşiţi, pentru că nu mai sunteţi proprietari, ci doar „pururea pomeniţii ctitori“. Unicul proprietar al bisericilor este doar Dumnezeu, Unul în Trei! Odată ce Hristos S-a sălăşluit în biserică, prin sfinţirea ei, începe Sfânta Liturghie, ca lucrare mântuitoare a lui Hristos. Din biserica sfinţită se proiectează astfel în toată creaţia lumina şi lucrarea Sfintei Treimi. * Intertitlurile aparţin redacţiei