Cuviosul Alexie, într-un poem de Picu Pătruţ

† VISARION, Episcopul Tulcei

În pleiada de rapsozi şi poeţi populari care au lăsat de-a lungul vremii un nume bun în literatura noastră, la loc de cinste se înscrie şi Picu Pătruţ (1818 - 1872) din Săliştea Sibiului. Călugărit la Mănăstirea Cheia din Ţara Românească, unde a primit numele de Procopie, Picu Pătruţ, "crâznicul besearicii celei mari", a lăsat posterităţii un adevărat tezaur de compoziţii religioase în versuri - aşa-numitele viersuri - precum şi un veritabil corpus de miniaturi şi desene ce ilustrau aceste versuri ale sale. Între aceste viersuri se află şi unul intitulat "Viers în 17 zile martie, la sfântul cuviosul părintele nostru Alexie, omul lui Dumnezeu" glas 4, Podobie "Când s-au văzut Iosif legat …". Este o adevărată capodoperă literară cuprinzând un număr de 376 de distihuri, ce a fost publicată în anul 1985, din păcate doar fragmentar în volumul "Picu Pătruţ, miniaturi şi poezie" - Editura Asociaţiei România - Bucureşti. Recent am primit de la domnul economist Ioan Meţiu din Sibiu, originar din Sălişte, un volum de versuri scrise în original de către Picu Pătruţ şi datate din anul 1850, unde am găsit câteva viersuri încă nepublicate precum şi versiunea întreagă a Viersului la Sf. Alexie omul lui Dumnezeu. Cântarea închinată Sf. Alexie se deschide cu o invocaţie şi o chemare la cinstirea acestui bineplăcut om al lui Dumnezeu care, lăsându-şi viaţa pământească şi soţia, a alergat către viaţa cea pustnicească. "Iubitori de feciorie/ Poftitori de curăţie, Veniţi toţi să prăznuim/ Şi cu cântări să slăvim/ Să cinstim cu bucurie/ Pre slăvitul Alexie/ Pre omul lui Dumnezeu/ Cel ce din tot Duhul Său/ Pe Dumnezeu au iubit/ Şi de Dânsul au dorit/ Către dânsul să strigăm/ Bucură-te!" Sunt zugrăvite în chip plastic principalele evenimente ale vieţii cuviosului: logodirea lui de către părinţii săi, fuga în pustie în noaptea nunţii, petrecerea lui îngerească, căutarea lui de către părinţii săi, tânguirea acestora pentru pierderea lui: "Şi din plângerea amară/ Se închisă în cămară/ Hainele moi le lăsară/ Şi în proaste se-nbrăcară/ Cenuşe pe cap punea/ Pre rogojină dormea/ Plângând întru toate zile/ A fiului său lipsire". Este relatată apoi patetic reîntoarcerea cuviosului la casa părintească unde a vieţuit ca un străin şi sărac necunoscut de nimeni: "Aşa tu ai petrecut/ De nimeni cunoscut/ Aşa prost, de post topit/ Şi de robi batjocorit." De asemenea, autorul descrie şi trecerea lui la cele de sus după ce şi-a scris pe hârtie istorisirea vieţii lui, precum şi minunile ce s-au săvârşit la sicriul moaştelor sale: "Îndrăciţii se lecuia/Buboşii se curăţia/ Cei ce era orbi vedea/Cei ce era muţi grăia." Sfârşitul viersului este o invocare patetică către Cuviosul să mijlocească la Dumnezeu pentru cei ce îi săvârşesc pomenirea lui de peste an: "Deci ne rugăm şi noi ţie/ Cuvioase Alexie/ Roagă-te lui Dumnezeu/ Pentru noi norodul tău/ Să ne iarte de păcat/ Ca un bun şi îndurat/ Raiul să ne dăruiască/ Împărăţia Cerească/ Ca să-i cântăm cu glas lin/ Slavă Domnului! Amin." La sfârşitul poemului apare semnătura autorului "Procopie, august 9, 1850", aşa cum de fapt făcea la încheierea fiecărui viers din volumul amintit. Iată deci cum un ţăran autodidact, înzestrat de Dumnezeu cu harul scrierii versurilor şi cu harul împodobirii acestora cu frumoase miniaturi ce amintesc de vechile icoane pe sticlă din Transilvania, a aşternut într-o adevărată epopee poemul viaţa şi nevoinţele acestui sfânt care a intrat şi în folclorul românesc prin anumite practici ce amintesc de începutul primăverii.