Cuviosul Paisie de la Neamţ, promotor al înnoirii vieţii monahale
Ucenicul Sfântului Vasile de la Poiana Mărului, Cuviosul Paisie, pomenit astăzi în Biserica Ortodoxă Română, este una dintre cele mai importante personalităţi ale vieţii bisericeşti din secolul al 18-lea, ecourile activităţii sale resimţindu-se şi în veacul următor trecerii sale la cele veşnice.
Cuviosul Paisie de la Neamţ s-a născut în Ucraina în anul 1722, în oraşul Poltava, în familia protoiereului Ivan Velicikovski, primind la Botez numele Petru.
După cei patru ani în care a urmat cursurile Academiei Teologice din Kiev (întemeiată de Mitropolitul moldovean Petru Movilă), şi-a început nevoinţa monahală la Mănăstirea Medvedeski, unde a fost făcut rasofor şi a primit numele de Platon.
Ulterior au urmat şederile la Mănăstirea Pecerska, schiturile Dălhăuți, Trestieni - Râmnicu Sărat și Cârnu, ajungând în cele din urmă la Poiana Mărului, unde a învăţat regula isihastă athonită şi limba română de la Sfântul Vasile, iscusit dascăl al rugăciunii. În anul 1746, tânărul monah Platon a mers în Muntele Athos, unde s-a nevoit ca sihastru timp de patru ani, după care a fost tuns în monahism, primind numele de Paisie. În timpul celor 13 ani petrecuţi pe Sfântul Munte, Cuviosul Paisie a dobândit darul rugăciunii neîncetate. Studierea scrierilor Sfinţilor Părinţi, împletită cu rugăciunea inimii, a atras un număr mare de ucenici, care doreau îndrumare în rânduielile isihaste.
După hirotonia întru preot, în anul 1758, a întemeiat o obște monahală în Schitul „Sfântul Proroc Ilie”, unde s-a nevoit până în 1763. Odată cu creşterea numărului ucenicilor, Sfântul Paisie a fost nevoit să găsească un aşezământ în care să poată continua viaţa monahală potrivit rânduielilor din Athos.
Din dragoste pentru învăţătorul său, Sfântul Paisie a ales Ţara Românească, dar, negăsind nici o mănăstire unde să îşi poată practica regula monahală, a ajuns, prin grija Mitropolitului Gavriil Calimachi, în Moldova.
Primul popas pe pământ moldovenesc l-a făcut la Mănăstirea Dragomirna, unde a vieţuit cu ucenicii săi din Sfântul Munte până în 1775. Acolo a înnoit viaţa monahală după rânduiala athonită şi, împreună cu învăţăceii săi, a început activitatea de traducere a operelor părinţilor filocalici.
În anul 1775, Cuviosul a fost nevoit să se stabilească la Mănăstirea Secu, iar după patru ani a ajuns la Mănăstirea Neamţ, pe care a păstorit-o până la sfârşitul vieţii sale, la 15 noiembrie 1794.
Rigoare de slujbă athonită şi spovedanie zilnică
În mănăstirile din Moldova unde a vieţuit, Sfântul Paisie a păstrat acelaşi regulament de viaţă monahală din Muntele Athos atât în ceea ce privește rânduiala sfintelor slujbe, cât și nevoința monahilor la chilie. La biserică luau parte toți părinții și frații, afară de cei bolnavi sau cei trimiși la ascultări. El era primul care mergea la sfintele slujbe, rugându-se neîncetat.
Spovedania fraților obștii se făcea în fiecare seară, iar pentru cei mai sporiți, o dată la trei zile. Pentru aceasta, Cuviosul Paisie a rânduit 24 de duhovnici care spovedeau și îndrumau duhovnicește întreaga obște, el însuşi supraveghind bunul mers al celor două mănăstiri atât în cele duhovnicești, cât și în ascultările de obște, primind la chilia sa pe cei care veneau pentru sfat și binecuvântare.
Prin instituirea acestor reguli, Sfântul Paisie de la Neamţ a exercitat o influenţă duhovnicească însemnată asupra multor mănăstiri și schituri din Moldova şi Ţara Românească: Dragomirna, Secu, Neamț, Agapia, Văratec, Bisericani, Râșca, Vovidenia, Pocrov, Tarcău, Cernica, Robaia, Căldărușani.
Traducerea Sfinţilor Părinţi, moştenirea lăsată peste veacuri
Unele dintre preocupările de căpătâi ale Cuviosului Paisie au fost copierea şi traducerea scrierilor Sfinților Părinți din vechime, pe care le-a folosit ca ghid permanent în viața spirituală. Practica ascezei aspre, preluată de la Muntele Athos, împletită cu citirea cărţilor ascetice ale părinţilor filocalici, a fost continuată în timpul păstoririi sale la mănăstirile din Moldova, unde a început „din limba elinească în cea slavonă și moldovenească” a scrierilor patristice.
Capodopera literară a Sfântului Paisie este „Filocalia” sau „Dobrotoliubia”, tipărită în Rusia în 1793, care strânge între paginile ei lucrările părinţilor filocalici.
După spusele Cuviosului, Filocalia vine în întâmpinarea tuturor celor care au „foame de cuvântul lui Dumnezeu”, adunând laolaltă lucrări ale sfinţilor nevoitori: Isihie, Diadoh, Macarie, Filothei, Nil, Talasie, Grigorie Sinaitul, Simeon Noul Teolog şi Isaac Sirul.
Dobrotoliubia a exercitat o influenţă decisivă pentru înnoirea vieţii duhovniceşti în tot cuprinsul Rusiei, inspirând şi alte centre monahale, precum vestita Mănăstire Optina, să practice rugăciunea neîncetată a inimii, concomitent cu studierea şi traducerea operelor părinţilor filocalici.
În spaţiul românesc a circulat traducerea românească a ucenicului său, Rafail, care a adunat, într-o antologie de 626 de pagini, o serie de texte patristice asupra Rugăciunii lui Iisus, provenite din traduceri româneşti mai vechi. Aceasta este considerată prima Filocalie românească, având un rol deosebit în revigorarea vieţii monahale din Ţările Române.
Sfântul Cuvios Paisie de la Neamţ a extins opera mentorului său, Sfântul Vasile de la Poiana Mărului, reuşind, după cum afirma părintele Elia Citterio, să reconcilieze spiritualitatea isihastă cu spiritualitatea chinovială. Promovarea noului stil de viaţă, ce presupune împletirea practicării ascezei cu studierea scrierilor filocalice, este moştenirea pe care Sfântul Paisie a lăsat-o Bisericii Ortodoxe şi care a influenţat monahismul din întregul spaţiu ortodox în secolele al 18-lea şi al 19-lea.
Sfântul Cuvios Paisie de la Neamţ a fost canonizat de Sinodul Bisericii Ortodoxe Române în anul 1992.