Cuviosul Teodosie - viaţă de obşte, asceză, milă şi neîncetată rugăciune

În data de 11 ianuarie, Biserica Ortodoxă sărbătoreşte un important sfânt, Cuviosul Teodosie cel Mare, supranumit și Chinoviarhul. Această numire îi este atribuită prin prisma calității sale de începător și organizator al vieții monahale de obște din Palestina și Țara Sfântă, acolo unde, în secolele 5-6, a pus bazele celei mai mari mănăstiri din regiune, viețuind în comuniune cu ucenicii săi și învrednicindu-se de săvârșirea multor fapte de seamă.

Originar din Asia Mică, Sfântul Teodosie se naște în jurul anului 423 în satul Mogarisos, aflat în ținutul Capadociei, din părinți cucernici binecredincioși, Proeresie și Evloghia. Aceștia i-au transmis fiului lor dragostea și râvna pentru cele sfinte, astfel încât tânărul, înzestrat fiind cu un glas minunat, se îndeletnicea de mic cu cântarea și lectura în Biserică. Rugându-se insistent Domnului pentru a-l călăuzi pe calea mântuirii, Teodosie intră în monahism și, în vremea Sinodului Ecumenic de la Calcedon (451), pornește spre Ierusalim din dorința de a vizita și a se închina la Locurile Sfinte.

Trecând prin Antiohia, cuviosul face un popas în locul de nevoință al Sfântului Simeon Stâlpnicul care, spre mirarea lui, îl întâmpină adresându-i-se pe nume și îl invită alături de el. Urcând stâlpul în care viețuia stilitul, Teodosie este binecuvântat, prorocindu-i-se marile fapte duhovnicești pe care le va împlini. Ajuns la Ierusalim, cuviosul se închină în toate locurile marcate de viața Mântuitorului, după care se alătură unei mici comunități monahale aflate sub îndrumarea unui important bătrân, Longhin, care locuia lângă Turnul lui David, în apropierea Porții Jaffa a cetății sfinte. Gândul Cuviosului Teodosie era de a se retrage în pustie, însă nu înainte de a învăța cu adevărat de la părintele său duhovnicesc ce este ascultarea. În acea perioadă, o femeie bogată și evlavioasă pe nume Ikelia înalță, între Ierusalim și Betleem, Biserica Așezământului Fecioarei Maria, rugându-l pe cuviosul Longhin să îl trimită pe Teodosie în noua ctitorie. Făcând ascultare, acesta acceptă și se stabi­lește acolo, însă viața sa duhovnicească se face remarcată și, curând, este vizitat de nenu­mă­rați credincioși pentru îndrumare și povățuire.

Dorindu-și mult să trăiască în singurătate, cuviosul pără­sește după o perioadă locașul și se stabilește într-o peșteră din apropierea Betleemului, în care, conform tradiției, Magii au înnop­tat după ce s-au închinat Mântuitorului Iisus Hristos. Timp de mulți ani, Cuviosul Teodosie se nevo­iește cu asprime, hrănindu-se cu ierburi, plante și puține legume fierte, rugându-se neîncetat și vărsând permanent lacrimi de pocăință. El singur își întrerupea somnul pentru a se ruga și mânca atât cât îi era suficient pentru a nu se îmbolnăvi. Numeroși ucenici i se alătură și îi imită modul sfânt de vieţuire și, când peșterea devine neîncăpătoare, cuviosul socotește că a sosit timpul ridicării unei mănăstiri.

Bazele acesteia sunt puse în anul 479, în deșertul Iudeii, la aproximativ 7 km de Betleem. Locul înălțării ei a fost indicat de Dumnezeu, în urma rugăciunilor sfântului, printr-o minune prin care cărbunele și tămâia din cădelnița unui ucenic de-al său s-au aprins singure în timpul peregrinării prin deșert a acestuia. Curând, mănăstirea înălțată devine o adevărată lavră, primul așezământ monahal de amploare din regiunea Țării Sfinte, găzduind aproape 700 de călugări. Viața monahală a acestora era bazată pe regulile Sfântului Vasile cel Mare, frații adunându-se în biserică de șapte ori pe zi pentru rugăciune.

În jurul bisericii au fost înălțate, progresiv, spații de găzduire pentru călători sau localnici, în special cei săraci, un arhondaric pentru călugării străini, infirmerii separate pentru monahi și mireni, dar și un așezământ pentru persoanele muribunde. Constatând diversitatea neamurilor celor care locuiau în Lavra Cuviosului Teodosie, acesta se îngri­jește ca alte biserici mai mici să fie zidite și sfintele slujbe să fie oficiate și în limbi precum armeană, siriacă sau georgiană. Toți locuitorii și vizitatorii mănăstirii se adunau, însă, în biserica principală pentru a primi Sfintele Taine, unde slujbele erau oficiate în limba greacă.

Numeroase minuni sunt legate de viața Cuviosului Teodosie, o parte din acestea manifestân­du-se prin înmulțirea pâinilor, prin rugăciunile sale, în perioade de foamete în regiune ori, pur și simplu, atunci când săracii trebuiau hrăniți, iar soluția acestei probleme nu era la înde­mână.

În jurul anului 513, Gherontie, superiorul Mănăstirii Sfintei Melania Romana trece la Domnul și Cuviosul Teodosie este ales în locul său de Patriarhul Ierusalimului în calitatea de superior și îndrumător al tuturor monahilor viețuitori în comunități din Palestina și Țara Sfântă. În paralel, Sfântul Sava cel Sfințit, cu care acesta legase o frumoasă prietenie duhovnicească, era îndrumătorul eremiților din regiune.

Sfântul Teodosie s-a opus cu înverșunare ereziei monofizite care, în ciuda hotărârilor Sinodului al IV-lea Ecumenic, nu fusese cu totul suprimată și al cărei adept devenise împăratul Anastasie I (491-518). Cuviosul îi trimite o scrisoare împăratului prin intermediul căreia apără cu fermitate credința ortodoxă, denun­țând abaterile doctrinare ale acestuia și expune felul în care Sinoadele Ecumenice de până atunci au definit-o. Mai mult, conform scrisorii sale, toţi monahii Țării Sfinte se arătau susținători ai autorului. Același rol, de afirmare și întărire a credinței corecte, l-a avut și predica sa de la amvonul Bisericii Sfântului Mormânt din Ierusalim. Pentru statornicia sa, cuviosul, acum înaintat în vârstă, a fost aruncat în închisoare, însă moartea împăratului și popularitatea de care se bucura au determinat eliberarea sa nu după mult timp.

Viața Sfântului Teodosie Chinoviarhul a fost marcată de statornicie în credință, în nevoințe și de eforturile permanente de a stabili și închega o comunitate monahală care să trăiască în armonie, să își lucreze mântuirea și să se implice în alinarea durerilor celor suferinzi. Prin rugăciunile sale, cuviosul vindeca bolnavii și scăpa de la moarte sol­dații, pe cei naufragiați și pe cei rătăciți în deșert, cu o ocazie îndepărtând chiar o invazie a lăcustelor care distrugeau culturile agricole din Palestina.

Cunoscându-și dinainte sfârși­tul, Sfântul Teodosie cheamă trei episcopi apropiați lui cărora le împărtășește momentul trecerii la Domnul. Trei zile mai târziu, acesta adoarme în nădejdea vieții veșnice, în anul 529, la venerabila vârstă de 105 ani. Trupul său, îngropat inițial în peștera în care se nevoise în tinerețe, a fost mutat ulterior în mănăstirea care îi poartă numele.

Ieromonahul Macarie de la Mănăstirea Simonos Petras din Sfântul Munte Athos, în adaptarea sa în limba franceză a Vieții Sfinților Bisericii Ortodoxe publicată la Tesalonic, în 1988, remarca faptul că „dintre toate virtuțile Sfântului Teodosie, trei vor rămâne ucenicilor săi ca o moștenire vie: o severă asceză până la moarte, însoțită de o credință nestrămutată; mila față de săraci și bolnavi; sârguința neîncetată către rugăciune și către lauda lui Dumnezeu”.