Dacă te spovedeşti, afli cine eşti cu adevărat

Orice Sfântă Taină la care participăm constituie de fapt o nouă parte a dialogului nostru cu Dumnezeu. Momentele în care participăm la slujbele liturgice sunt cele în care ne putem descoperi cel mai mult sufleteşte, în care avem posibilitatea de a fi, măcar atunci, complet sinceri cu noi înşine şi cu Dumnezeu. De aceea, putem spune că Taina Mărturisirii este un punct culminant al descoperirii noastre ca oameni, un moment de răscruce, de judecată a propriei noastre persoane. Cu acest gând bun dorim să încheiem secţiunea dedicată Tainei Mărturisirii.

Am încercat să răspundem la această întrebare în decursul acestui an, dar, dacă am reuşi să sintetizăm tot ceea ce am dorit să transmitem, am spune că prin această acţiune ne descoperim pe noi înşine, ne cunoaştem aşa cum suntem şi începem cu adevărat să progresăm în a deveni persoane depline. Păcatul ne împuţinează sufleteşte, iar în zilele noastre, oamenii lipsiţi de suflet - a se înţelege prin aceasta cei care nu au sentimente, emoţii, dorinţe, cei morţi sufleteşte - sunt tot mai des întâlniţi. Cei care evită Taina Spovedaniei sting lumina minţii lor, astupă adâncimea propriei inimi, pun sub obroc darurile (talanţii) primiţi de la Dumnezeu, însă cei care se spovedesc încep, încetul cu încetul, să atingă acea profunzime de comunicare cu Hristos. Creştinii care îşi spovedesc păcatele încep să se vadă aşa cum sunt: la început păcătoşi, nevrednici, morţi sufleteşte, apoi, renăscuţi prin pocăinţă, mângâiaţi prin bucurie, refăcuţi prin har dumnezeiesc, gata să slujească persoanelor din jur, indiferent dacă acestea le sunt apropiate sau nu. Spovedania ne înnoieşte sufleteşte, zideşte în noi „inimă nouă”, aşa cum ne spune foarte frumos Psalmul 50. De aceea, motivele micimii de suflet (nevrednicia aparentă a duhovnicului, lipsa ruşinii pentru cele rele, ignoranţa păcatelor, mândria nebună care ne prezintă nouă înşine drept sfinţi) nu sunt valide pentru a respinge Taina Spovedaniei.

Cum ne alegem duhovnicul?

Un duhovnic se alege cu rugăciune şi încredinţarea întregii tale persoane voinţei lui Dumnezeu. Dacă vei crede că Dumnezeu te va ajuta să găseşti duhovnicul potrivit, atunci vei ajunge să te bucuri de acest mare dar. Cu toate acestea, nu scrupulozitatea excesivă, nici alegerea la întâmplare nu trebuie să caracterizeze procesul de identificare a duhovnicului potrivit. De fapt, dacă ar fi să reducem calităţile esenţiale ale duhovnicului la două, acestea ar fi: rugăciunea pentru fiii săi duhovniceşti şi discernământul. Mulţi ajung să caute exclusiv duhovnici care postesc mult sau care fac „slujbe frumoase” sau „predică frumos”. Nu glasul, nici chiar cuvântul nu ar trebui să reprezinte principalul criteriu, ci discernământul şi rugăciunea. Rugăciunea uneşte mintea slujitorului cu harul dumnezeiesc, aducând lumină şi claritate în aceasta, iar discernământul duce la credincios gândul cel bun născut de har în interiorul inimii preotului. Însă şi credinciosul trebuie să aibă o calitate esenţială: să fie un bun ascultător. Să ceară de la Dumnezeu luminare şi să nu o stingă cu argumente puerile atunci când aceasta se arată. Duhovnicii buni apar acolo unde există ucenici buni, pentru că rugăciunea reciprocă ne întăreşte şi ne creşte în acea comuniune de iubire şi har. În caz contrar avem un monolog polifonic: credinciosul sporovăieşte amestecând păcatele cu descrierea propriilor virtuţi, iar preotul dă sfaturi plictisit şi în grabă, cuvinte semănate în vânt pentru că nu vor fi ascultate. Taina Spovedaniei este un moment serios. Nu se cuvine să îl transformăm într-o formalitate sau într-un dialog al surzilor.

Cum ascultăm? Cum sfătuim?

Un mare manager din perioada actuală spunea că toată lumea poate învăţa să asculte deoarece trebuie respectată o regulă simplă: să ţii gura închisă. La Spovedanie avem parte de două extreme: credincioşi care sporovăie întruna, fără a discuta aproape deloc propriile păcate, ci propriile virtuţi, merite şi reuşite şi care efectiv nu au venit pentru un sfat, ci vin pentru a se lăuda, şi preoţi care îi ameţesc pe propriii credincioşi din dorinţa de a-i învăţa într-o oră ce n-au învăţat aceşti oameni în toată viaţa lor. La Spovedanie se mărturisesc păcate şi se cer sfaturi duhovniceşti. Toate păcatele trebuie mărturisite, desigur, dar, de asemenea, se cuvine să se asculte şi remediile pentru ca acestea să nu se mai repete. Totodată, în special în cazul persoanelor care s-au spovedit foarte rar, se cuvine ca sfătuirea acestora să aibă loc şi în afara Tainei Spovedaniei, urmând ca acum să li se recomande câteva măsuri esenţiale: participarea la slujbele bisericeşti, rugăciunea, postul şi milostenia. A încerca să explici toată teologia într-un torent de cuvinte înseamnă să îl faci pe om să plece mai confuz decât a venit. De câte ori nu se întâmplă ca omul să arate aproape cu disperare că vrea să plece şi că a auzit destul, iar preotul să nu observe limbajul corporal care aproape imploră să fie eliberat pentru că şi-a depăşit limita suportabilităţii? Se cuvine să îi tratăm pe credincioşi cel puţin cu aceeaşi atenţie cu care ne tratează şi ei, dacă sunt serioşi, şi cu infinit mai multă atenţie dacă sunt superficiali.

Care este scopul nostru?

Gândul cu care te duci să te spovedeşti şi gândul pentru care spovedeşti sunt printre cele mai importante din viaţa noastră. Dacă mergem să ne spovedim doar pentru că este post sau pentru că aşa am auzit că este bine, atunci nu este suficient. Trebuie să ne dorim, în primul rând, să ne curăţăm sufleteşte. Să simţim în interiorul nostru că aşa nu se mai poate trăi, că am îngăduit păcatului să facă parte din viaţa noastră. Însă, de vreme ce ne spovedim, trebuie să fim şi bucuroşi că Dumnezeu este milostiv, că este alături de noi şi că El, în marea Sa iubire, a ales să Se jertfească pentru noi, cu toate că suntem păcătoşi şi că ne iubeşte, dar preţuieşte mult şi pocăinţa noastră. De asemenea, duhovnicul trebuie să aibă gândul cel bun, să primească plin de bucurie pe cei care se căiesc de păcatele lor, aşa cum tatăl cel milostiv a primit pe fiul risipitor şi să se roage Domnului să le poată oferi sfatul care li se potriveşte, nu propriile gânduri sau raţionamente. De aceea, se cuvine ca duhovnicul să aibă o minte înţeleaptă - să judece situaţiile cu discernământ-, dar şi inimă bună - pentru a se milostivi cu adevărat de cei care se căiesc. Însă atât inima, cât şi mintea trebuie să fie smerite, deoarece nu putem să dăm sfaturi în funcţie de emoţii, nici din punct de vedere strict raţional. Duhovnicul are nevoie ca mintea să îi fie unită cu inima la fiecare spovedanie. De aceea, încheiem cu îndemnul de a nu uita că trebuie să ne rugăm pentru duhovnicul pe care îl avem, sau, în cazul în care suntem clerici, pentru credincioşii care se spovedesc la noi. Este cel mai puternic medicament şi creează cea mai puternică legătură - legătura iubirii. Fără aceasta, orice spovedanie pierde din intensitate şi, prin aceasta, nu mai descoperim cine suntem cu adevărat, ci vedem în faţa ochilor doar o oglindă neagră, fără chip, în care nu ne putem vedea aşa cum suntem.