Dascălii noştri, care ne învaţă teologia

Fără îndoială, secolul al IV-lea, numit "veac de aur" pentru Biserică, este dominat de cele trei personalităţi de excepţie, Sfinţii Ierarhi Vasile cel Mare, Grigorie Teologul şi Ioan Gură de Aur.

Dacă Sfinţii Apostoli au fost cei dintâi într-un şir uriaş de mucenici şi mărturisitori din primele trei secole, odată cu Edictul de la Mediolan din anul 313, practicarea, propovăduirea şi mărturisirea credinţei creştine capătă alte forme de manifestare mult mai complexe şi nuanţate. Într-o lume cosmopolită precum cea a Imperiului Roman, cu mulţimea de religii şi etnii, când creştinismul avea să devină religie de stat, valul de ispite provocat de ispititorul se dublează. Apar ispitele din interiorul Bisericii, începe războiul întru cuvânt, iar în urma acestor mari provocări şi lupte cu ereziile, se stabilesc şi definesc învăţăturile dogmatice ale Bisericii. După Sfântul Atanasie cel Mare (295-373), care avusese un rol extraordinar (deşi era doar diacon pe atunci) la întâiul Sinod Ecumenic de la Niceea din anul 325, a venit şi rândul Sfinţilor Trei Ierarhi ca prin felul lor de slujire, de teologhisire, de mărturisire a credinţei să arate prin cuvânt şi prin faptă trăirea în Hristos, precum şi icoana slujitorului lui Dumnezeu, a păstorului duhovnicesc, în Biserică. În ei se oglindesc virtuţile, atât cele personale, ale credinciosului desăvârşit, cât şi cele necesare păstorului, ale celui care răspunde şi poartă pe umeri grija de mântuirea altora. Obârşie nobilă, viaţă minunată Obârşia lor nobilă, aristocratică vine să trezească în noi sentimentul nobiliar de fii ai lui Dumnezeu, născuţi prin harul Sfântului Duh în Sfânta Taină a Botezului şi hrăniţi cu cuvântul, harul şi puterea lui Dumnezeu. Cu Trupul şi Sângele dumnezeiesc al Domnului, Dumnezeului şi Împăratului nostru Iisus Hristos. Familiile în care s-au născut, majoritatea membrilor lor numărându-se în rândul sfinţilor, ne amintesc că adevăratele noastre familii sunt cetele sfinţilor ce-i numără pe apostoli, prooroci, ierarhi, mucenici, cuvioşi, drepţi. Virtuţile care au strălucit în Sfinţii Trei Ierarhi şi vor lumina până la sfârşitul veacurilor sunt: credinţa, faptele bune, postul, milostenia, rugăciunea, cunoştinţa, evlavia, răbdarea şi iubirea. Toţi trei au avut o credinţă de neclintit, desăvârşită. Dacă în tinereţe ea s-a manifestat în viaţa lor curată şi cinstită, sobră şi austeră, dar plină de altruism, la vârsta maturităţii ea s-a manifestat prin acte de curaj, îndrăzneală, răbdare şi darul facerii de minuni. Sfântul Vasile cel Mare (330-379), recunoscut pentru asceza sa şi puterea rugăciunilor sale, încă de la începutul slujirii preoţeşti şi arhiereşti a înfruntat cu succes pe cei doi împăraţi romani Iulian Apostatul şi Valens, eretic arian. Biruindu-i prin înţelepciune şi rugăciune, salvând în defavoarea primului oraşul Cezareea Capadociei, iar de la al doilea obţinând bisericile ortodoxe confiscate şi date pentru slujire ereticilor arieni. Sfântul Grigore Teologul (330-381), printr-o credinţă şi o răbdare îngerească înfruntând injurii, hule, invidii, loviri cu pietre, a reuşit în patru-cinci ani prin puterea şi înţelepciunea cuvântului său să readucă la ortodoxie capitala Imperiului Bizantin - Constantinopol (aproape 300.000 de locuitori) căzută aproape în totalitate în erezia ariană. Iar Sfântul Ioan Gură de Aur (354-407), încă de pe vremea când era preot în Antiohia, prin predică şi rugăciune, a salvat oraşul de la distrugere. Locuitorii antiohieni, revoltaţi de majorarea impozitelor, au distrus câteva statui ale împăratului Teodosie cel Mare, iar puternicul bazileu a luat hotărârea de a-l distruge. Adunând o armată de rugători-pusnici, Sfântul Ioan a înfruntat cu ea armatele imperiale, biruindu-le. Prin smerenie, bunătate, bună-cuviinţă a îmblânzit furia lor. Iar prin înţeleapta epistolă trimisă prin însuşi patriarhul Flavian, l-a îmblânzit pe împăratul Teodosie. Credinţă desăvârşită în Dumnezeu, iubire desăvârşită pentru oameni Toţi trei au fost iubitori de fapte bune, practicând post aspru şi rugăciune neîncetată, în biserică şi în chilie, iar milostenia a fost constanta vieţii lor. Toţi trei au iubit sărăcia şi smerenia. Deşi după terminarea studiilor universitare puteau să ocupe funcţii importante, de profesori, magistraţi sau prefecţi, au preferat viaţa săracă, pustnicească. Au căutat întotdeauna să păşească pe urmele Domnului Iisus Hristos, pe urmele apostolilor, profeţilor, martirilor şi pustnicilor, care nu aveau unde să-şi plece capul, dar erau prieteni iubiţi şi nedespărţiţi ai lui Dumnezeu. Toţi trei au primit hirotonia întru preot sau episcop cu mare greutate, abia în urma unor semne dumnezeieşti şi voii unanime a membrilor Bisericii pe care urma să-i păstorească. De asemeni, toţi trei au căutat ca la fapta bună să adauge cunoştinţa, cercetând şi învăţând la cele mai vestite şcoli din vremea lor, cu dascăli de renume, tot ce se putea studia atunci în filosofie, retorică, gramatică, medicină, muzică, astrologie, astronomie. Dacă fiecare în felul său a avut o credinţă desăvârşită în Dumnezeu, aceasta s-a materializat printr-o iubire desăvârşită faţă de oameni. De dragul creştinilor pe care îi păstoreau şi al tuturor oamenilor, au scris slujbe care ne-au rămas până astăzi, tratate de teologie, cărţi de învăţătură morală, dogmatică şi exegetică, ascetică, apologetică şi chiar polemică. Ziua învăţau poporul prin cuvântul vorbit şi-l sfinţeau prin Tainele lui Hristos şi prin prezenţa lor, iar noaptea se dedicau rugăciunii şi scrisului. Ei, care rămân modele eterne de păstori, care îşi dedică viaţa şi talentul pentru turma cea cuvântătoare, au pus bazele învăţăturii ortodoxe şi modului de viaţă creştin autentic în Biserică în raport cu învăţăturile eretice şi filosofiile şi religiile păgâne. "Ştiinţa de a ne uni cu Dumnezeu întru iubire" Toţi aceşti trei Sfinţi Părinţi, prin neîncetata comuniune cu Dumnezeu în rugăciune, au suferit nedreptăţi, prigoane, insulte, boli, necazuri şi chiar moarte cu seninătate şi nădejde neclintită. Privind mereu la Cel nevăzut, cu ochii sufletului, în fiinţa lor trăia Hristos, Tatăl şi Duhul Sfânt, iar moartea le era ceasul cel mult aşteptat şi dorit. Ţintuit pe pat cu trupul uscat, mai mult o umbră, Sfântul Vasile nu înceta să predice. Dus pe targă vorbea ore în şir, iar credincioşii nu se mai săturau să-l asculte. În ceasul morţii, s-a ridicat sănătos, a slujit Sfânta Liturghie, a botezat pe medicul evreu Iosif, pe care îl convertise şi apoi s-a mutat la Domnul asemeni Celui Care binecuvânta înălţându-Se de pe Muntele Eleon. Sfântul Grigorie s-a retras de bunăvoie din scaunul de arhiepiscop al Constantinopolului, din cauza răutăţii omeneşti şi a invidiilor. A sfârşit ca pustnic în Munţii Arianzului, neştiut de nimeni, având tovarăşi animale sălbatice. Stăruind în rugăciune, sta în picioare cu mâinile ridicate toată noaptea, pătruns în suflet şi în trup de lumina şi iubirea Sfintei Treimi, în această stare şi-a dat sufletul iubitului său Mire - Iisus Hristos. Sfântul Ioan Gură de Aur a fost cel mai mare predicator al Bisericii din toate timpurile, exilat de două ori din scaunul de patriarh. A sfârşit la Comana, în drumul exilului său, în biserica Sfinţitului Mucenic Vasilisc. Bătut, înfometat, cu trupul suferind din pricina insolaţiei, îndurerat de soarta păstoriţilor săi, şi-a dat sufletul lui Dumnezeu, mulţumind şi rostind ca un testament aceste cuvinte: "Slavă lui Dumnezeu pentru toate!" În cer ei trăiesc în iubire şi unitate deplină, aşa cum au trăit pe pământ. Iubirea şi unitatea Sfintei Treimi descoperită în Iisus Hristos au fost viaţa şi propovăduirea lor. Aceasta este şi acum, după o mie şapte sute de ani. Glasurile lor vestesc ca nişte trâmbiţe dumnezeirea Mântuitorului Iisus Hristos, unitatea Treimii, dumnezeirea Duhului Sfânt, importanţa capitală a Spovedaniei, a Sfintei Împărtăşanii, a postului, rugăciunii, milosteniei, studiului, cântării psalmilor, şi mai ales a iubirii dintre noi şi a comuniunii liturgice. Când din cauza admiraţiilor şi simpatiilor subiective creştinii din Constantinopol se certau şi se separau, Sfinţii Vasile, Grigorie şi Ioan s-au arătat în vedenie mitropolitului Ioan, spunându-i să realizeze împăcarea, compunând o slujbă şi hotărând o dată de prăznuire comună, ceea ce s-a şi petrecut. Din secolul al XI-lea avem praznicul din data de 30 ianuarie. Ei sunt dascălii noştri, care ne învaţă teologia, adică ştiinţa de a ne uni cu Dumnezeu întru iubire. Să-i cinstim şi să-i iubim, să le cerem mereu ajutorul şi sfatul citind cărţile lor şi rostind rugăciuni pe care ei le-au rostit. Prin rugăciunile lor de foc, putem primi har şi ajutor de a le urma exemplul.