De ce eutanasia nu e morală?
Dr. Peter Singer, profesor la Princeton University, este un susținător cunoscut al eutanasiei și chiar al avortului postnatal. Părinții care nu pot să își îngrijească copilul nou-născut - fie că e bolnav sau perfect sănătos - ar trebui să aibă dreptul să îl ucidă, susține Peter Singer. Teoriile sale tributare „utilitarianismului” au mulți adepți în toate colțurile lumii.
Esența filosofiei lui Singer este următoarea: singura datorie morală este să scădem suferința și să mărim plăcerea pentru cât mai mulți oameni, cu orice preț. Normele morale, precum cele care interzic crima, nu ar trebui să stea în calea acestui țel. Anumiți oameni pot fi uciși pentru ca un grup mai mare să fie mai fericit. Pentru a-și putea atinge obiectivele, este necesar ca acești eticieni să decreteze că unii membri ai speciei umane nu sunt persoane.
Peter Singer face o distincție clară între definiția biologică a omului și definiția bazată pe calitatea de „persoană”. El nu pune la îndoială, de exemplu, faptul că embrionii umani sunt oameni încă din momentul concepției sau că bătrânii care ar trebui uciși prin eutanasie sunt și ei oameni deplini. Ceea ce susține Singer este că toți pe care el îi consideră candidați pentru condamnarea la moarte nu sunt „persoane”. Un „om care nu este persoană” este un om deplin, din punct de vedere biologic și genetic, care nu ar avea „conștiință”. Termenul de „conștiință” este unul extrem de vag și chiar imposibil de definit. Singer merge până acolo, încât afirmă că un câine are mai multă „conștiință” decât un copil cu handicap. În alt loc el afirmă că toți bebelușii, chiar și cei perfect sănătoși, sunt și după naștere ființe lipsite de rațiune și de conștiința de sine, de aceea ei nu sunt „persoane” și pot fi uciși.
Însă la un moment dat, iată că mama lui Peter Singer s-a îmbolnăvit de Alzheimer. Starea ei s-a degradat și nu mai putea să îi recunoască pe Singer, pe sora acestuia sau pe nepoții ei. În această stare, conform teoriilor lui Peter Singer, femeia nu mai întrunea criteriile pentru a fi considerată o „persoană”. Așadar, ea ar fi trebuit ucisă sau lăsată să moară. Familia nu ar fi trebuit să mai cheltuiască vreun ban pentru îngrijirea femeii, deoarece aceste sume ar fi putut fi mult mai bine folosite pentru a diminua suferința unui număr mai mare de oameni. Și, cu toate acestea, Peter Singer a angajat o echipă de infirmieri care să aibă grijă de mama lui, cheltuind zeci de mii de dolari.
Când a fost întrebat de ce a procedat așa și nu și-a urmat propriile teorii, Singer a răspuns, pentru „The New Yorker”: „Cred că asta m-a făcut să îmi dau seama cum dificultățile cuiva cu acest tip de probleme sunt într-adevăr foarte mari... Poate e mai dificil decât am crezut, deoarece lucrurile stau altfel când este vorba despre mama ta”.
Diferența este că, atunci când e vorba de propria mamă, o iubești pe ea, ca persoană. Și asta îți deschide ochii asupra a ceea ce îi conferă valoare și demnitate, ca persoană: faptul că este unică și irepetabilă. Odată ce iubirea izbucnește din inimă, ea are puterea de a te face să vezi în profunzime și cu claritate cum persoana pe care o iubești este unică, irepetabilă și umană, în ciuda bolii de care suferă. Și odată ce vezi asta, nici un argument filosofic nu te mai poate convinge să o ucizi sau să o abandonezi pe cea pe care o iubești.
Suferința este un fapt inevitabil, care ține de natura căzută a omului. Înțelepciunea creștină ne învață că, atunci când este asumată, suferința este o cale spre mântuire. Pentru cei apropiați, suferința poate fi un prilej de a privi nu prin ochii reci ai utilitarismului, ci prin vederea vie și profundă a inimii și de a descoperi valoarea celuilalt prin iubire. Peter Singer și-a încălcat filosofia și nu și-a ucis mama deoarece o iubește. Iar iubirea i-a permis să vadă în femeia bolnavă din fața lui o persoană unică și irepetabilă. Și poate un suflet care, așa cum arată tradiția creștină, valorează mai mult decât întregul univers.