De ce (mai) avem nevoie de ora de religie în școală?!
La fiecare nouă „dezbatere” despre prezenţa orei de religie în școală, spațiul public pare că se întoarce la aceleași obiecții (care au fost combătute de fiecare dată): „ne îndoctrinează copiii” sau „școala ar trebui să se dedice exclusiv disciplinelor științifice”. Alteori, reproșurile vizează metodele de predare, profesorii fiind acuzaţi de promovarea imaginii unui Dumnezeu punitiv. Religia, ni se mai spune, ține de credința fiecăruia și, prin urmare, nu își mai găsește locul în școala modernă. Toate aceste verdicte sunt lansate, însă, a priori, fără o verificare reală a modului în care se desfășoară orele în prezent.
Fără îndoială, educația științifică este fundamentală pentru a le oferi elevilor cheia înțelegerii lumii în care trăiesc. Însă rolul școlii nu se reduce la transmiterea unor informații ştiinţifice şi cunoştinţe teoretice şi tehnice, ci, în egală măsură, este responsabilă şi de formarea caracterului, a valorilor sociale și morale ale elevului.
Prin urmare, opoziția (artificial alimentată) dintre știință și credință nu cred că își are rostul, cu atât mai mult cu cât prezenţa elevilor la ora de religie a fost lăsată în seama liberului-arbitru, nefiind impusă sau condiţionată (cum în mod eronat s-a mai vehiculat): copilul poate fi retras printr-o simplă cerere înregistrată la secretariatul şcolii, fără justificare sau motivare.
În același timp, există şi o înclinație a criticilor de a le reproșa profesorilor de religie că promovează un Dumnezeu rău și răzbunător, gata mereu să aplice pedepse, sau că în manuale se regăsesc imagini şi asocieri traumatizante. În realitate, mesajul autentic al orei de religie creștin-ortodoxe este complet diferit şi gravitează în jurul iubirii: Dumnezeu este bun, îngăduitor şi iertător. Această iubire nu înseamnă însă permisivitate totală: așa cum un părinte își ghidează uneori copilul cu fermitate și îi stabilește limite tocmai pentru că îi pasă de el, la fel și învăţătura creştină şi reperele Evangheliei sunt oferite pentru îndrumare şi nu pentru intimidare. Tocmai de aceea, manualele şi materialele auxiliare au fost mereu îmbunătăţite, iar acolo unde s-a considerat că imaginile sau conţinuturile i-ar putea afecta emoţional pe copii, acestea au fost înlocuite.
De asemenea, spre deosebire de alte discipline axate pe transmiterea riguroasă a conţinuturilor, ora de religie oferă o anume flexibilitate de a privi dincolo de programa şcolară, direct către sufletul și trăirile elevilor. Într-o perioadă în care tinerii sunt bombardați cu informații (pe care de multe ori nu ştiu să le folosească), sunt hiperconectați (dar se simt însinguraţi), acest spațiu devine esențial. Aici, copiii își pot pune întrebări existențiale care nu sunt mai puțin importante decât o formulă matematică sau chimică. În acest cadru, profesorul de religie are răgazul de a observa ceea ce adesea trece neobservat: copilul retras sau cel care își maschează suferința în spatele unui râs forțat sau al unui comportament reprobabil. Fără a pretinde că înlocuiește psihologul sau consilierul şcolar, profesorul de religie poate fi omul care aprinde o lumină călăuzitoare exact în momentul în care un copil nu mai știe încotro să meargă.
Totodată, tinerii învaţă la ora de religie că valoarea lor nu este dată de note, de aspectul fizic sau de numărul de urmăritori de pe rețelele sociale; li se arată, în schimb, că viața lor depășește orice măsură pământească, fiind creații unice ale lui Dumnezeu, iubite necondiţionat.
Chiar dacă școala viitorului va fi dominată de tehnologie și inteligență artificială, cu atât mai mult vom avea nevoie de ora de religie cu cât nici un robot nu va putea răspunde în locul omului la întrebările legate de suflet, nici un robot nu îl va învăţa pe elev să ierte, nu îi va alina durerile şi nu îl va ajuta să treacă prin suferință fără să-și piardă nădejdea. Aşadar, ora de religie nu îi izolează pe elevi de lumea reală, ci îi ajută să nu se piardă în ea urmând calea deschisă de întâiul Învăţător, Hristos Mântuitorul.