Virusul limbii clevetitoare într-o lume liberă

Mulțimi nenumărate de virusuri asaltează din cele mai vechi timpuri toate speciile de viețuitoare de pe planeta noastră. Nu este ocolită nici specia umană și, periodic, epidemiile provoacă suferințe uriașe până când mâna lui Dumnezeu și inteligența semenilor noștri care au primit mai mulți talanți ­descoperă remedii vindecătoare și întăritoare ale imunității noilor generații.

În spațiul variabil al comunicării prin limbaj articulat, un virus rezistent peste milenii, adesea asimptomatic, bântuie viețile oamenilor, atât la nivel domestic, interpersonal, cât și la nivel comunitar, iar în vremurile mai noi în mass-media și pe platformele globale ale rețelelor sociale. Clevetirea, vorbirea de rău a semenilor, de preferință în absența celor vizați, este prosperă într-o lume care se crede liberă întrucât oricine poate spune orice despre oricine. Forme avansate de virusare se asociază cu defăimarea, bârfa, calomnia, minciuna, mărturia mincinoasă... În societatea controlată totalitar, autocenzura acționa ca o „ușă de îngrădire împrejurul buzelor mele” (Psalm 140, 3), de teama unor consecințe nedorite pentru clevetitori. Fără a invoca nostalgia acelor timpuri, vedem cum libertatea de exprimare din zilele noastre a deschis spații largi pentru clevetirea spontană, de întreținere, dar și pentru cea generalizată, științific organizată. Nimic nou sub soare, dacă citim lamentațiile profetului Ieremia exprimate cu vreo două milenii și jumătate mai înainte de noi: „Păziți-vă fiecare de prietenul vostru şi nu vă încredeţi în nici unul din fraţii voştri, că fiecare frate pune piedică celuilalt şi fiecare prieten împrăștie clevetiri. Fiecare înșală pe prietenul său şi nu spune adevărul; şi-au deprins limba la minciună şi viclenesc până obosesc” (Ieremia 9, 4-5). Sau, mai aproape de noi, în vremuri creștine, Pravila lui Vasile Lupu de la 1646 incrimina calomnia operată prin „scrisori meșteșugite” și avertiza: „Cel ce va lipi scrisoarea cea cu ocări la ușea sau la fereastra vreunui om de cinste sau de o va lipi la curtea domnească sau la besearică, acela mai mult să va certa”.

Chiar dacă, în veacul nostru, unii încearcă să găsească și valențe pozitive practicilor clevetitoare (nevoia de socializare și de întărire a coeziunii de grup, antidot împotriva exacerbării mândriei unora care își hiperbolizează stima de sine, eliberarea de pulsiunile complexelor de inferioritate), nu poate fi neglijat potențialul conflictual al acestui tip de comportament social. Ideală este cugetarea înțeleaptă a regelui Solomon: „Când nu mai sunt lemne, focul se stinge, și când nu mai este nici un clevetitor, cearta se potolește” (Pilde 26, 20).

Din păcate, virusul lucrează atât în spațiul privat, cât și în spațiul public. Fără intenția declarată de a cleveti pe clevetitori, încercăm să ne situăm pe pozițiile moderate ale rubricii de „comentarii”, acolo unde se întâlnesc opiniile din rețea. Recomandarea filosofului Socrate de a trece informațiile defăimătoare și bârfele la adresa oricui prin filtrele celor trei „site” (a adevărului, a bunătății și a utilității) își păstrează și astăzi valabilitatea, într-un context informațional abundent, în care grâul și neghina se amestecă mereu. Privind către înțelepciunea biblică și către învățăturile Sfinților Părinți, înțelegem că virusul clevetirii are forme continuate din cele mai vechi timpuri, pe toate continentele și în toate generațiile de oameni. A pătruns și în rețelele digitale și tinde să contamineze și inteligența artificială.

Niciodată clevetirea nu a fost considerată o calitate și proliferarea acestui tip de comportament este semn al îndepărtării de Dumnezeu și al slăbirii iubirii față de aproapele. Chiar în condițiile libertății totale de exprimare, îndemnurile Bisericii rămân aceleași: „Nu vă grăiţi de rău unul pe altul, fraţilor. Cel ce grăieşte de rău pe frate, ori judecă pe fratele său, grăieşte de rău legea şi judecă legea; iar dacă judeci legea nu eşti împlinitor al legii, ci judecător” (Iacov 4, 11).