De ce nu păzim sabatul? Despre Facere 2, 2-3

Prima relatare creaţională dispusă pe şase zile din Facere 1 se încheie cu odihna lui Dumnezeu şi sfinţirea sabatului: „Şi a sfârşit Dumnezeu în ziua a şasea lucrarea Sa, pe care a făcut-o; iar în ziua a şaptea S-a odihnit de toate lucrurile Sale, pe care le-a făcut. Şi a binecuvântat Dumnezeu ziua a şaptea şi a sfinţit-o, pentru că într-însa S-a odihnit de toate lucrurile Sale, pe care le-a făcut şi le-a pus în rânduială“ (Facere 2, 2-3).

Sfinţirea sabatului constituie un al doilea punct culminant al naraţiunii, fapt indicat de notiţele concluzive. După ce Dumnezeu creează omul, în Facere 2, 1 se spune: „Aşa s-au făcut cerul şi pământul şi toată oştirea lor“. Este corespondentul introducerii („La început a făcut Dumnezeu cerul şi pământul“ - Facere 1, 1), o inclusio, care arată că acum s-a desăvârşit ceea ce a fost început la primul verset. Omul apare astfel ca o cunună a creaţiei, o împlinire a universului care fusese zidit pentru el. Dar sfinţirea sabatului repetă procedura, pentru că după aceea se spune în aceeaşi manieră: „Iată obârşia cerului şi a pământului de la facerea lor…“ (Facere 2, 4). Este un semnal clar că sabatul constituie ca şi omul un apogeu al relatării, care chiar îl depăşeşte pe primul. Prima utilizare a cuvântului „sfânt“ în Scriptură Să observăm mai atent textul. Pentru prima dată apare termenul „sfânt“ în întreaga Scriptură. Atenţie! Rămâne foarte interesant că nu creaţiei i se atribuie acest termen, nu omului, nici chiar lui Dumnezeu. Naraţiunea se umple prin această ultimă separare creaţională pe care a făcut-o Dumnezeu: separarea profanului (întreaga creaţie) de sacru (sabatul sfinţit acum). Este apoi un element binecuvântat, care însă nu are viaţă. Până atunci fuseseră binecuvântate doar animalele şi omul. Binecuvântarea sabatului îl pune iarăşi într-o situaţie deosebită. De altfel, sabatul apare diferit de celelalte zile pentru că doar lui îi lipseşte formula finală „a fost seară şi a fost dimineaţă, ziua cutare“. Acest fapt îl plasează într-un orizont deschis, neînserat, care, o să vedem, va avea o mare importanţă teologică. Trebuie însă făcută o remarcă. Ziua de odihnă nu este numită direct „sabat“, însă nu avem nici un motiv să considerăm că nu ar fi. Evreii îşi numărau zilele săptămânii, ca şi grecii, iar prima zi era „duminica“. De altfel, verbul „a se odihni“ din Facere 2, 2 se spune şabat, ceea ce constituie o aluzie (dar nu şi etimologie) pentru sabat. Apoi, în Decalog, porunca a treia privea sabatul, Ieşire 20, 8-11 „Adu-ţi aminte de ziua odihnei (în originalul ebraic „sabat“), ca să o sfinţeşti. Lucrează şase zile şi-ţi fă în acelea toate treburile tale, Iar ziua a şaptea este odihna Domnului Dumnezeului tău: să nu faci în acea zi nici un lucru: nici tu, nici fiul tău, nici fiica ta, nici sluga ta, nici slujnica ta, nici boul tău, nici asinul tău, nici orice dobitoc al tău, nici străinul care rămâne la tine“. Porunca sabatului din Decalog aparţine aceleiaşi redactări preoţeşti a Pentateuhului, ca şi prima naraţiune a creaţiei din Facere 1, 1-2, 4a (prima jumătate a versetului). Paralela lor ne arată că actul pe care Dumnezeu l-a început illo tempore, ca să folosesc sintagma lui Mircea Eliade, este repetat de om în cadrul sărbătorii. Dumnezeu a lucrat şase zile, la fel şi omul trebuie să-şi facă doar în şase zile treburile. Dumnezeu a sfinţit ziua de odihnă, la fel omul imită gestul divin, „sfinţind“ (Ieşire 20, 8) sabatul. Am putea de aici trage concluzia că omul îşi merită poziţia de cunună a creaţiei, doar pentru că el, fiind creat după chipul lui Dumnezeu (concept cheie în redactarea preoţească - cf. Facere 1, 26-27), imită lucrarea Creatorului său, prin aducerea aminte de sabat. Rememberul odihnei Conceptul acesta de „remember“ devine foarte interesant dacă ţinem cont şi de alt aspect. Sabatul este o realitate care există dinainte de darea Legii pe Muntele Sinai (Ieşire 20 şi următoarele). Într-un episod petrecut înainte de ajungerea la Sinai, Israelul va cunoaşte pentru prima dată mana (Ieşire 16). Odată cu mana, Israelul învaţă şi realitatea sabatică, pentru că mana, care trebuia adunată doar cât se consuma în ziua respectivă, este însă strânsă în măsuri duble în ziua a şasea (v. 22). Moise, fiind înştiinţat, le explică: „Iată ce a zis Domnul: Mâine e odihnă, odihna cea sfântă în cinstea Domnului“(v. 23). Sabatul ajunge astfel descoperit, el fiind o realitate prezentă în lume încă de la creaţie. Este ca şi cum atunci Dumnezeu a impus un ritm anume creaţiei, pe care omul căzut l-a pierdut din vedere, dar acum, prin apropierea de locul primirii Legii, trebuie să-l recapete. În adaosurile la redactarea preoţească se precizează că sabatul este „semn“ dat lui Israel: „Spune fiilor lui Israel aşa: Băgaţi de seamă să păziţi zilele Mele de odihnă, căci acestea sunt semn între Mine şi voi din neam în neam, ca să ştiţi că Eu sunt Domnul, Cel ce vă sfinţeşte. 14. Păziţi deci ziua de odihnă, căci ea este sfântă pentru voi. Cel ce o va întina, acela va fi omorât; tot cel ce va face într-însa vreo lucrare, sufletul acela va fi stârpit din poporul Meu“ (Ieşire 31, 13-14). Semnul se referă la ceva distinctiv pentru o comunitate. Într-adevăr, pe timpul exilului babilonian şi după aceea, când au fost scrise redactarea sacerdotală şi adaosurile ei, şi babilonienii aveau „zile de odihnă“ pe care le numeau şapattu, însă odihna din acestea era dictată de necesitate. Erau de fapt zile nefaste, în care nu trebuie să faci nimic, pentru că lucrarea aduce ghinion. În schimb, sabatul ebraic constituia împărtăşirea de odihna lui Dumnezeu. De ce Biserica respectă duminica şi nu sabatul? Se cuvine să facem acum câteva remarci teologice. Sigur că Dumnezeu nu are nevoie de odihnă, pentru că lucrarea nu-L oboseşte. Este o manieră de exprimare care îl priveşte însă pe om. În antichitate, munca era în general brută, fizică. Împărtăşirea de odihna lui Dumnezeu aducea de aceea desfătarea mult dorită după şase zile istovitoare, dar aducea în sens duhovnicesc şi înţelegerea că la Dumnezeu este odihna inimii, pacea şi fericirea. Respectarea sabatului, ca ceva sfânt, ca o sărbătoare, îi conferea credinciosului gustarea din odihna eshatologică, spre care tinde întreg cosmosul pentru că i-a fost însămânţată încă de la creaţie. Literatura intertestamentară va considera chiar că Dumnezeu Însuşi respectă de atunci sabatul, ca şi îngerii, iar Israelul a fost ales pentru că a acceptat să respecte sabatul (Cartea Jubileelor). De ce, atunci, dacă sabatul este atât de sfânt, Biserica îl ignoră? De ce noi respectăm duminica şi nu sabatul (sâmbăta)? În Noul Testament nu găsim nici o poruncă prin care să se reglementeze respectarea duminicii şi nici una prin care sabatul să fie abrogat? Nu dispreţuim astfel ceea ce Dumnezeu a lăsat sfânt? Există încetăţenită ideea că abia împăratul Constantin a hotărât respectarea duminicii, fiind ziua soarelui, iar el fiind în Galia adeptul unui cult solar. De fapt, împăratul Constantin a legiferat ţinerea duminicii, dar prin aceasta nu a adus o inovaţie, ci a stabilit o practică mult mai veche, care ajunge până în perioada Noului Testament. Merită trecute în revistă exact aceste rădăcini biblice ale respectării duminicii. Noua formă sabatică duminicală Mai întâi, în Epistola către Evrei cap. 3-4, autorul discută concret problematica zilei de odihnă. Se recunoaşte că israeliţilor Dumnezeu le-a spus că nu vor intra în odihna Lui (este citat Psalmul 94, 12) (Evrei 3, 11), ei neputând să intre pentru că au fost necredincioşi (v. 19), deşi odihna era pregătită de la întemeierea lumii (este citat Facere 2, 2) (Evrei 4, 3-4). „Pe când noi, fiindcă am crezut, intrăm în odihnă“ (Evrei 4, 3), prin „noi“ înţelegându-se desigur membrii Bisericii. „Deci, de vreme ce rămâne ca unii să intre în odihnă, iar aceia cărora mai dinainte li s-a binevestit, pentru nesupunerea lor, n-au intrat, Dumnezeu hotărăşte din nou o zi (…) Căci dacă Iosua le-ar fi adus odihnă, Dumnezeu n-ar mai fi vorbit, după acestea, de o altă zi de odihnă“ (Evrei 4, 6-8). Avem de-a face în mod clar cu o schimbare, „o altă zi“ (alle hemera - v. 8), hotărâtă „iarăşi“ (palin - v. 7). Această zi, numită chiar „astăzi“ în v. 7, ceea ce arată iminenţa zilei, este clar o zi de odihnă (sabatismos), sabatizare. Este o nouă zi, care o înlocuieşte pe cea veche doar formal, pentru că păstrează nealterat conţinutul teologic al odihnei dumnezeieşti, al sabatului. Altfel spus, pentru că israeliţii au eşuat în intrarea în odihna Domnului, poporul lui Dumnezeu cel nou primeşte o nouă sabatizare, iminentă, astăzi. Care ar putea fi noua sabatizare? Apocalipsa 1, 10 conţine pentru prima dată termenul „ziua domnească“ (kyriake hemera) sau „ziua Domnului“, ceea ce înseamnă o referire clară la duminică. Cuvântul românesc chiar derivă de la dominica dies „ziua domnească“, iar în greacă kyriake a rămas până astăzi denumirea obişnuită pentru duminică. Astfel, ziua duminicii, prima zi a săptămânii (mia ton sabbaton), preia importanţa sabatică, datorită semnificaţiei sale de zi a Domnului. În Vechiul Testament ziua Domnului (ebr. yom Iahve) era ziua biruinţei asupra vrăjmaşilor, ziua pedepsirii celor păcătoşi şi a răsplătirii drepţilor. Ziua domnească din Noul Testament este ziua Învierii, pe care Avraam a văzut-o şi s-a bucurat (Ioan 8, 56). În Epistola lui Barnaba (sec. II d.Hr.) este numită „ziua a opta“, desigur arătând nu că ar exista a opta zi (săptămâna avea doar şapte zile), ci în sensul că ziua Învierii depăşeşte cadrul timpului obişnuit, inaugurând veşnicia. Se poate compara această idee cu finalul rămas deschis al zilei a şaptea din Facere 2, 2-3. Sf. Iustin Martirul şi Filozoful va vorbi de ziua aceasta ca fiind noua zi a creaţiei. Dacă prima creaţie a început duminica, tot duminica, de ziua Domnului, începe şi noua creaţie, în Hristos. Putem de aceea concluziona că Biserica nu încalcă sabatul, ci creştinii sunt adevăraţii împlinitori ai sabatului, în măsura în care, sub noua formă sabatică, cea duminicală, se împărtăşesc de odihna lui Dumnezeu. Pentru că doar Învierea rămâne fundamentul intrării în împărăţia lui Dumnezeu, adică al dobândirii odihnei.