De la 14 ani cu mistria în mână

 

Nea Marin Marin a muncit toată viaţa în zidărie. Acum, la 80 de ani, nu mai poate lucra, dar îi este dor de mistria lui. Mai munceşte doar în grădină, pentru că vrea să fie sănătos şi să trăiască, spune el. La biserică recunoaşte că mergea foarte rar, dar de când s-a construit biserica din sat este nelipsit de la slujbe. Nu credea că o să vadă la bătrâneţe biserică în sat.

Astăzi, într-o lume a confortului, a traiului bun şi a comodităţii duse la extrem, ieşirea la pensie este biletul pentru relaxare şi trândăvie. "După atâţia ani de muncă, am şi eu dreptul la odihnă", spune gândirea colectivă. Mare este aşteptarea, mare şi decepţia. Paradisul plăcerilor şi tihnei se transformă peste noapte într-un carusel al suferinţelor şi lipsurilor materiale. Bolile se înmulţesc, medicamentele se scumpesc, iar pensiile se micşorează. Şi atunci revine întrebarea: "De ce muncim toată viaţa?"

"Ca să mă menţin sănătos şi să trăiesc", este răspunsul lui nea Marin Marin din satul Ghionea, comuna Ulmi, din judeţul Giurgiu. Îşi doreşte să se menţină sănătos pentru că la 80 de ani bolile nu-i mai sunt duşmani, ci tovarăşi de existenţă, iar poftă de viaţă are datorită nepoţilor, strănepoţilor şi noii biserici din sat care îi pulsează dorinţa de viaţă prin vene. Deci pentru el munca este plăcere şi poftă de viaţă. "Mi-a plăcut munca, nu să stau şi să mă uit pe fereastră. Muncesc de mic la câmp, mergeam cu vacile la păscut. La 14 ani am terminat şapte clase, apoi am plecat imediat pe şantier. Altceva ce era să fac? De atunci tot muncă şi muncă cu mistria până în 1990, când am ieşit la pensie. Acum, la bătrâneţe, sunt obligat din cauza bolii să muncesc. Dacă stau prea mult în pat nu mai pot să mă scol. Trebuie să fac mişcare", spune nea Marin.

Cât e ziulica de lungă deretică prin ogradă. A muncit împreună cu soţia toată vara în grădina din spatele casei. "Obosesc cam repede, dar iau o cutie cu mine. Mai dau la sapă, mai stau pe ea", ne împărtăşeşte din lupta cu bătrâneţea nea Marin. În grădină cultivă tot ce trebuie la casa omului, n-a cumpărat nimic de la aprozar. Cu toate că seceta a fost mare anul acesta, i-a rămas ceva şi pentru iarnă. Însă nea Marin nici iarna nu stă degeaba, îşi găseşte câte ceva de făcut pe lângă casă.

S-a apropiat de biserică la bătrâneţe

Nici de la ridicarea bisericii din sat n-a lipsit. Picioarele şi spatele nu l-au ajutat să muncească prea mult, dar sfatul său a fost mereu bine-venit. "Ce bucurie mare cu noua biserică în satul nostru. Să ajung la 80 de ani şi să mă duc la biserică în sat! Ghionea era numit satul fără biserică. La biserica din satul vecin, Ulmi, m-am dus cu învăţătorul la prohod şi mai târziu când a fost vorba de un botez sau de o cununie. În rest, cine ştia ce e biserica? Contează foarte mult să ai o biserică în sat", mărturiseşte nea Marin. Acum este nelipsit de la slujbe. "A învăţat la bătrâneţe cum e cu spovedania, cu postul, cu rugăciunea seara şi dimineaţa", ne spune pr. Ionuţ Niţă, parohul din Ghionea.

A trăit bine din zidărie

Lui nea Marin mistria i-a pus-o în mână tatăl său. A "furat" repede meseria. Începutul a fost mai greu, era după al Doilea Război Mondial. Nici în primii ani de comunism nu a fost uşor. "Câştigam 300 de lei pe lună. Hrana era pâinica aia neagră pe care întindeam marmeladă. Abia din anii â70 am dus-o foarte bine." Meseria l-a dus peste tot prin ţară, dar şi în Germania şi Libia. Şi-a luat o Dacie cu banii câştigaţi în străinătate. "Înainte de pensie am lucrat peste drum de Casa Poporului, la casa de ştiinţă a Elenei. Am făcut zidării şi tencuieli. Aici m-a prins Revoluţia, încă nu se terminase casa. Odată, când a venit în vizită, Elena a văzut că era aproape de casă un bloc cu patru etaje, gata terminat. Nu i-a convenit şi a dat blocul jos, aşa făcea când nu-i convenea ceva. Nu sufla nimeni în faţa ei. Noi nici nu ne întâlneam cu Elena, trebuia să plecăm de pe şantier", povesteşte bătrânul zidar.

Despre regimul comunist spune că a avut şi lucruri bune, cum ar fi siguranţa serviciului. Dar l-a deranjat foarte mult lipsa libertăţii. "Foarte greu plecai din ţară. Pe soţia mea n-au lăsat-o să vină la mine în Germania." Mai spune că avea un salariu bun, dar nu prea avea ce cumpăra de mâncare. "Luam ce găseam. Te rugai de ei să îţi dea nişte salam sau unt. Îţi tăia doar 100 de grame de salam. Noi nu aveam voie, era doar pentru cei din Bucureşti", îşi aminteşte cu amar nea Marin. Spre sfârşitul regimului comunist şi electricitatea venea cu raţia, doar câteva ore, când era program la televizor. Nepoţii săi au fost nevoiţi să-şi facă temele cu lampa de gaz, precum el, odinioară, în copilărie. Îşi aminteşte că în 1962, când s-a electrificat doar o parte a satului, casa lui nu era în plan. "Cablu aveau, dar stâlpi nu. Atunci am tăiat cu vecinii salcâmi şi i-am pus în locul stâlpilor. Abia după opt ani curentul s-a extins în tot satul." Comuniştii i-au dat emoţii şi mai mari. După mai multe măsurători prin sat, se hotărâse ca satul să fie demolat. Însă Revoluţia i-a salvat casa ridicată cu multă trudă.

Îi sfătuieşte pe tinerii zugravi

Este mândru că meseria moştenită de la tatăl său a dat-o mai departe fiului său. Spune că este o meserie bănoasă. Din zidărie a reuşit să-şi crească cei trei copii. Recunoaşte că este o meserie care te ţine departe de casă şi familie, dar "dacă e să se întâmple ceva, se întâmplă şi când eşti tu acasă". Despre zidarii de astăzi spune că le este mai uşor cu sumedenia de materiale şi maşinării existente acum, pentru că le fac munca mult mai uşoară. Este nemulţumit de patronii din construcţii care nu vor să angajeze cu acte în regulă tinerii zugravi. Mereu îi sfătuieşte pe tinerii din sat să nu renunţe la cartea de muncă pentru un ban în plus. "Stau şi mă gândesc ce-or face copiii ăştia. Ei cred că vor fi toată viaţa puternici. La bătrâneţe nu mai poţi să munceşti ca la tinereţe."