De la aproapele vin şi viaţa, şi moartea

Despre pustnici se spune adesea că recluziunea lor este un gest egoist sau de laşitate. Fug din faţa lumii dintr-o iubire de sine exclusivă. Că lucrurile nu stau deloc aşa vedem în Patericul egiptean, unde găsim următorul cuvânt al avvei Antonie, un cuvânt de o profundă inspiraţie evanghelică: "de la aproapele vin viaţa şi moartea. Că de vom dobândi pe fratele, pe Dumnezeu dobândim; iar de vom sminti pe fratele, la Hristos greşim" (Antonie 9). Un asemenea mesaj nu se găseşte doar la avva Antonie, ci şi la alţi părinţi ai pustiei. Iată câteva exemple: Ioan Colov sau Ioan cel Pitic după cum apare în unele traduceri zice că "temelia este aproapele pe care trebuie să-l câştig şi să-i fiu de folos mai întâi. De el atârnă toate poruncile lui Hristos" (Ioan Colov 39). Acelaşi cuvânt al avvei Antonie îl regăsim şi la Ioan Eunucul (2), însă într-o manieră aplicată: "Niciodată folosul meu nu l-am ales şi nu l-am voit mai mult decât folosul fratelui meu".

Cuvintele avvei Antonie sunt adânc evanghelice, nefiind altceva decât o reformulare a poruncii biblice "Iubeşte pe aproapele tău ca pe tine însuţi" (Mt. 22, 39). De altfel, porunca aceasta pe care o găsim în Evanghelia după Matei este de fapt o reluare a unei porunci veterotestamentare, din Levitic 19, 18, cu diferenţa fundamentală că în Levitic aproapele este reprezentat de "fiii poporului tău", în vreme ce Noul Testament nu mai cunoaşte asemenea restricţii. Avva Antonie cu afirmaţia citată mai sus ajunge în inima spiritualităţii creştine, acolo unde se găsesc doar două porunci, anume iubirea lui Dumnezeu şi a aproapelui. Antonie cere deci monahilor care erau rupţi de lume să cinstească pe fratele, pentru că fiecare om, chip al lui Hristos fiind, trebuie slujit ca Hristos Însuşi (cf. Mt. 25). Spiritualitatea ascetică, monahală, chiar dacă presupune la un moment dat fuga de oameni, de aglomeraţiile urbane, gestul acesta nu trebuie văzut ca o manifestare a indiferenţei faţă de ceilalţi şi faţă de nevoile lor, uneori stringente. Evident, Antonie nu urmăreşte să transforme monahismul în activism social. Dar nevoia de rugăciune a lumii este la fel de stringentă ca nevoia de pâine. Iar monahul, rupt fizic de lume, se străduieşte să dobândească rugăciunea curată pentru întreaga lume. Iar la această rugăciune se poate ajunge abia după o lungă luptă cu sinele şi după dobândirea nepătimirii. Rugăciunea pentru lumea întreagă este deci un capăt de drum, la care se ajunge cu anevoie, dar care nu este nici o clipă pierdut din vedere. Pe de altă parte, îndemnul Sfântului Antonie este total aplicabil pentru creştinii din lume. Este o atenţionare, un semnal de alarmă, care luat în serios ar putea schimba faţa lumii, fără ca totuşi să facă din Biserică doar o asociaţie de binefacere. Datoria Bisericii de a se ocupa de nevoile materiale ale celor săraci nu este decât una implicită, indirectă. Indirectă pentru că grija faţă de cel de lângă noi este o sarcină personală, a fiecăruia în parte. Biserica fiind totalitatea celor uniţi cu Hristos, putem deduce de aici o îndatorire la nivel macro. Însă acţiunile de acest tip nu sunt neapărat specifice Bisericii, iar dacă sunt asumate se întâmplă tocmai pentru că uităm prea adesea că "de la aproapele nostru vin şi viaţa şi moartea".