De la pământ la cer - povestea liftului

Ascensorul - un lucru banal pentru orice orăşean, lucru fără de care nu putem concepe nici o clădire modernă. Începuturile ascensorului se pierd în istorie şi sunt legate mai degrabă de construcţii, decât de ridicarea persoanelor. Oamenii au realizat că este mai uşor să tragi nişte coşuri încărcate cu pietre pe înălţimi ca să construieşti cetăţi, mănăstiri sau locuinţe, decât să le cari în cârcă. De aceea, pentru că era considerat un lucru banal, este imposibil de precizat când s-a făcut trecerea de la simpla urcare a materialelor la oameni. Însă vom încerca să punctăm cele mai importante faze din evoluţia acestui mijloc de transport - chiar dacă doar între etaje, este considerat tot mijloc de transport - şi, după cum vom vedea, şi cel mai sigur dintre toate.

Cea mai timpurie referire la un lift, cum i se mai spune ascensorului, se găseşte în lucrările unui arhitect roman, Vitruvius (circa anul 80 î.Hr. - circa 15 î.Hr.) care spunea că Arhimede ar fi construit unul în jurul anului 236 î.Hr. Cabine din lemn, trase cu frânghii, s-ar fi folosit în vechime şi la unele mănăstiri din Sinai şi din alte locuri.

În lucrarea „Cartea secretelor“, scrisă în secolul al XI-lea de inginerul arab Al Ibn al-Khalaf Murd, este descrisă un dispozitiv de ridicare gen lift, care era folosit pentru a înălţa un berbec militar destinat spargerii porţilor de cetate.

Europenii care au luat în serios sistemul sunt francezii, în secolul al XI-lea, când la curtea lui Ludovic al XV-lea exista un aşa-numit „scaun zburător“, construit la Castelul Versailles pentru una dintre iubitele regelui.

Ascensorul în perioada industrială

Dar să trecem în perioada în care începe cu adevărat viaţa pe scară largă a ascensorului, care va culmina cu prezenţa sa pe toate meridianele lumii. Momentul dezvoltării motorului cu aburi (Maşina lui Watt - 1769) a dezlănţuit puterea oamenilor asupra lumii - forţă şi mobilitate, antrenate de aburii creaţi cu ajutorul arderii cărbunilor. Cărbuni care trebuiau scoşi din mină, ridicaţi, căraţi peste tot în lume. Au apărut lifturi acţionate cu forţa aburului, iar în 1835 compania engleză „Frost and Stutt“ a creat liftul revoluţionar „Teagle“, care folosea şi o contragreutate.

Desigur, concomitent cu dezvoltarea sistemelor de acest tip în spaţiile industriale, a crescut interesul de a le aduce şi în viaţa oamenilor şi a cetăţii. În 1845, arhitectul italian Gaetano Genovese a instalat în Palatul Regal din Caserta un lift care deja trecea în categoria lux, cabina fiind acoperită cu lemn de castan şi arţar, având băncuţe, manetă care transmitea „ordine“ unui mecanic aflat în exterior, care avea grijă de mecanismul de ridicare. În plus, nevoia de siguranţă s-a impus, fiind folosit un sistem care împiedica prăbuşirea cabinei în cazul în care s-ar fi rupt cablurile.

În 1852, Elisei Otis şi-a prezentat publicului, prin experiment, sistemul său de siguranţă, care a împiedicat căderea cabinei atunci când cablul s-a rupt. Modelul de bază al acestui sistem mai este folosit şi în zilele noastre, iar invenţia a făcut la data respectivă să crească mult încrederea oamenilor în utilizarea ascensorului.

În 1857, compania de ascensoare „Otis“ a instalat în magazinul universal E.V. Haughwout & Co. din New York un ascensor hidraulic.

Primul ascensor electric a fost făcut de nemţii de la Siemens şi instalat în Mannheim, în anul 1880. Evoluţia ascensoarelor nu era totuşi foarte rapidă, existând destule temeri în privinţa siguranţei folosirii lor, aşa încât preocuparea pentru siguranţă a căpătat caracter prioritar. Au apărut reglementări în ceea ce priveşte... viteza, aceasta fiind un lucru important în contextul dezvoltării oraşelor americane pe verticală. În SUA au fost introduse reguli de folosinţă (în anul 1914 în Boston, în 1916 în California, în 1918 la New York), la New York, viteza lifturilor era restricţionată la circa 213 metri pe minut, iar după construirea uriaşului Empire State Building s-a permis atingerea de 304 metri pe minut.

În România, ascensoarele au apărut puţin după 1900, se pare că unul dintre acestea ar mai exista undeva prin zona Centrului Istoric al Capitalei, dar fără a fi în funcţiune. Până în anul 1950, când a fost înfiinţată Întreprinderea Ascensorul, lifturile erau aduse din vestul Europei şi montate la noi. După această dată s-a început lucrul la ascensoare de producţie proprie, primul apărând în 1957. În 1969, întreprinderea românească a fabricat primul ascensor cu comandă colectiv-selectivă (folosite în hoteluri), care opreşte cabina la etajele unde a fost solicitată, datorită unei „memorii“ incluse.

Odată cu ridicarea Casei Poporului, a apărut şi nevoia unui turn mai înalt pentru încercarea ascensoarelor, fiind construit între anii 1986 şi 1988, în cartierul bucureştean Griviţa, în apropierea Gării de Nord, Turnul de testat ascensoare, care are o înălţime de 114 metri, fiind şi astăzi cea mai înaltă clădire industrială a Capitalei.

În zilele noastre, unele ascensoare sunt adevărate obiecte artistice, frumosul şi rezonanţa cu mediul - hoteluri, magazine mari - fiind de interes central. Există ascensoare exterioare, cu cabine de sticlă, care permit panoramarea oraşului, lifturi care folosesc sisteme hidraulice pentru ridicare. Lifturile există, prectic, în toate domeniile de activitate, viaţa lor este deja împletită cu societatea umană. Lifturile ridică avioane din pântecele portavioanelor, ridică mărfuri, bolnavi, automobile în parcări inteligente, şi aşa mai departe.

Liftul - cel mai sigur mijloc de transport

Despre siguranţa lifturilor vorbesc de la sine cifrele: un accident este posibil în proporţie de 1 la 12 milioane. Pe lângă sistemele complexe de siguranţă de ordin mecanic şi electronic, fiecare lift este dotat cu mai multe cabluri, fiecare dintre ele putând suporta greutatea liftului, plus o rezervă.