De la Secretariatul Statului la Ministerul Afacerilor Externe
În urmă cu 154 de ani, pe 13 august 1862, lua fiinţă o importantă instituţie a ţării - Ministerul Afacerilor Străine al României, strămoşul Ministerului Afacerilor Externe. Vom cunoaşte în cele ce urmează traseul acestui minister şi al arhivelor sale, pline de momente de cumpănă, secrete, dureri şi izbânzi naţionale.
Începuturile Ministerului Afacerilor Externe al României se găsesc în anii '30 ai secolului al XIX‑lea când, în principatele româneşti Moldova şi Muntenia, aflate sub stăpânire otomană, exista câte un birou al arhivelor ce funcţionau în cadrul „Secretariatului Statului” şi al „Departamentului Postelniciei”. În timpul Revoluţiei de la 1848, Secretariatul Statului a fost transformat în Ministerul Trebilor din Afară, fiind organizat în mod similiar cu alte instituţii existente în statele suverane ale Europei. Sub conducerea ziaristului Constantin A. Rosetti (1816‑1885), în secţia nou înfiinţată în cadrul secretariatului guvernului, având ca obiect „relaţiile din afară”, a fost instituită funcţia de agent diplomatic cu misiuni speciale. După Unirea Principatelor Române din 1859, în anul 1862, la Bucureşti a fost înfiinţat Ministerul Afacerilor Străine.
Momentul Unirii de la 1859 şi alegerea lui Alexandrul Ioan Cuza ca domnitor, pe 5 ianuarie a aceluiaşi an, au însemnat recunoaşterea, de către ţările Europei, a unificării administrative şi legislative a celor două principate. După formarea primului guvern unitar al României şi a primului ei Parlament (în ianuarie 1862) s‑a înfiinţat, prin Decretul domnesc numărul 537, semnat de Cuza, „Departamentul Trebilor Streine şi de Stat”, adică prima instituţie modernă a diplomaţiei româneşti. În cadrul acestei instituţii funcţionau Secretariatul Consiliului de Miniştri şi trei secţii: „afaceri consulare”, „afaceri politice” şi secţia „contenciosul şi trebile statului”. Primii şefi ai noilor structuri diplomatice au fost: Nicolae Târnoveanu, arhivar al cancelariei Consiliului, Ioan Temeli, şef arhivar, şi Gheorghe Bută.
Politica externă de mare anvergură era în competenţa cancelariei domneşti şi a agenţiilor diplomatice de la Constantinopol, Paris şi Belgrad, iar chestiunile legate de activitatea consulatelor era în sarcina noului minister. În data de 8 iulie 1880 a fost instituit Regulamentul pentru administraţia centrală a Ministerului Afacerilor Străine, în care se prevedea: „capul serviciului arhivei este însărcinat cu clasificarea şi conservarea corespondenţei; el va păstra toate actele diplomatice, toate legile, decretele, regulamentele şi deciziunile relative la administraţiunea ministerului. El nu va putea permite nimănui a lua cunoştinţă de actele din arhivă sau a lua copii după dânsele, decât numai fiind autorizat de secretarul general”.
În timpul Primului Război Mondial, după ce armata s‑a retras în Moldova, cea mai mare parte a arhivei diplomatice a fost dusă la Iaşi, în acest context tumultuos al istoriei pierzându‑se documente importante. După recunoaşterea internaţională a statului naţional unitar român, Serviciul Arhivelor a trecut printr‑o serie de transformări, cea mai importantă dintre ele fiind organizarea unui departament special pentru studii istorice.
În anul 1937 a fost construit un nou sediu pentru Ministerul de Externe. Este vorba despre clădirea Palatul Victoria, din Piaţa Victoriei, după planurile arhitectului Duiliu Marcu (1885‑1966), membru titular al Academiei Române şi preşedinte de onoare al Uniunii Arhitecţilor din România. Duiliu Marcu a mai proiectat şi alte clădiri importante, precum: Biblioteca Academiei Române (1936‑ţ938), Palatul Monopolurilor de Stat (1934‑1941), Clădirea Academiei Militare (1937‑1939), Palatul Elisabeta, Piaţa Unirii din Oradea, faţada Teatrului din Timişoara, Politehnica din Timişoara. După ridicarea acestui nou sediu al ministerului, depozitul central a fost mutat aici, iar în anii celui de‑al Doilea Război Mondial activitatea arhivelor a fost fructuoasă, astfel încât, la Conferinţa de Pace de la Paris (1946‑1947), materialele necesare pentru delegaţia României erau bine pregătite.
După întoarcerea armelor, la 23 august 1944, şi alăturarea României la coaliţia Naţiunilor Unite, bombardamentele germane au cauzat distrugeri clădirii Ministerului Afacerilor Străine, multe dosare rămânând îngropate sub dărâmături, până în anul 1948. O altă calamitate avea să lovească arhivele, de această dată este vorba despre Comisia Aliată (sovietică) de Control, care a luat în mod abuziv dosarele, care conţineau informaţii vizând teritoriile româneşti anexate în anul 1940 de către URSS. După anul 1959 şi până în anii '80, Departamentul de Studii şi Documentare, căruia i‑a fost subordonat Serviciul Arhivelor, a avut parte de o evoluţie bună în ceea ce priveşte organizarea, personalul şi lucrările ştiinţifice elaborate. În anul 1991 a fost creată Direcţia Arhivă şi Documente Diplomatice, care din 1998 a luat denumirea de Direcţia Arhive Diplomatice.