Deficitul de atenție și hiperactivitatea la copii

Hiperactivitate, exces de impulsivitate sunt termeni subiectivi, care necesită operaționalizare pentru a ști cu exactitate la ce ne referim atunci când vorbim despre un posibil diagnostic cu ADHD pus unui copil, adică tulburare cu deficit de atenție și hiperactivitate. Mulți oameni cred că aceste comportamente sunt rezultatul răsfățului părinților sau al lipsei regulilor de acasă, ceea ce nu este deloc așa.

Tulburarea cu deficit de atenție și hiperactivitate este una severă, cu substrat biologic și caracterizată prin inatenție și/sau hiperactivitate-impulsivitate. Această tulburare cauzează probleme asociate în domeniile social, cognitiv, academic, familial și emoțional.

Criterii de diagnostic

Există o serie de criterii de diagnostic care includ un model persistent de lipsă de atenție și care afectează funcționarea sau dezvoltarea copilului sau adultului: individul eşuează, deseori, în efortul de concentrare asupra detaliilor sau face greşeli din neglijenţă la şcoală sau în timpul altor acti­vități (omite sau ratează detalii, munca nu este temeinică), deseori are dificultăți în menți­nerea aten­ției, atunci când efectuează sarcini sau în timpul jocului (are dificul­tăți în a rămâne atent în timpul audierii unei lecturi, al conver­sațiilor sau cititului), dese­ori pare să nu asculte atunci când i se vorbește direct (mintea lui pare în altă parte, chiar şi în absența unui element perturbator evident), nu urmează întocmai in­s­truc­­țiunile pe care le primește şi nu îşi finalizează temele la clasă, sarcinile casnice sau de la locul de muncă (începe o sarcină, dar își pierde rapid concentrarea şi este distras cu ușu­rin­ță), are difi­cultăți în organizarea sarcinilor și activităților.

Sunt și alte criterii care se aplică adolescenților și adulților, cu precădere, iar o parte din acestea includ un model persistent de hiper­acti­vitate și impulsivitate care afectează funcționarea sau dezvoltarea. Acestea sunt: individul se joacă, deseori, nervos cu mâinile sau cu picioarele, este lipsit de astâmpăr când stă pe scaun, deseori se ridică de pe scaun și pleacă în situații în care ar trebui să rămână așezat (îşi părăseşte locul din clasă, de la birou sau alt loc de muncă, sau din alte situații în care este necesar să rămână pe loc), aleargă în jur sau se cațără pe obiecte, în situaţii în care acest lucru este ina­decvat, este incapabil să se joace sau să se angajeze în activități distractive în linişte, este frecvent „pe punct de plecare”, acționând ca și cum ar fi „condus de un motor” (este incapabil sau se simte inconfortabil să stea liniștit pentru o perioadă mai lungă de timp, cum ar fi la restaurant sau în timpul întâlnirilor; cei din jur îl pot percepe ca fiind neliniştit sau le poate fi greu să țină ritmul cu el), vorbeşte în exces, răspunde brusc îna­inte ca întrebarea să fie formulată până la capăt (completează propo­zițiile oamenilor; nu își poate aștepta rândul în conversație), are dificultăți în a-şi aştepta rândul, întrerupe sau intervine în activitatea altora; se amestecă în conversaţii, jocuri sau alte activități; uneori începe să folosească obiectele altora fără a-i întreba sau a primi permisiunea.

Tablou clinic combinat

Câteva simptome de lipsă de atenție sau de hiperactivitate-impulsivitate au fost prezente înainte de împlinirea vârstei de 12 ani. Aceste simptome se manifestă în două sau mai multe situații: acasă, la şcoală, cu prietenii sau rudele, în alte ac­tivități. Există dovezi clare că simp­tomele interferează cu funcționarea socială, şcolară sau profesională sau îi diminuează calitatea.

După stabilirea diagnosticului se specifică nivelul de severitate actuală, care poate fi: uşoară, moderată sau severă. În stadiul ușor, sunt prezente puține simptome (dacă sunt prezente) în exces față de cele necesare pentru stabilirea diagnosticului, iar manifestările provoacă doar disfuncții minore în sfera socială sau profesională. Nivelul moderat presupune: simp­tome sau disfuncții între uşoare și severe. Stadiul sever implică: multiple simp­tome (sau câteva deosebit de severe) în exces față de cele necesare pentru stabilirea diagnosticului, sau simptomele provoacă disfuncție semnificativă în sfera socială și profesională.

În stabilirea diagnosticului există varianta de tablou clinic combinat, situație în care sunt prezente atât criteriile de inatenție, cât și cele de hiperactivitate-impulsivitate, în ultimele șase luni. De asemenea, în cazul în care nu sunt întâlnite criteriile de hiper­activitate-impul­sivitate, ci doar cele de inatenție, în cadrul stabilirii diagnosticului se va specifica că tabloul clinic este cu predo­minanța lipsei de atenţie. La fel, tabloul clinic cu predomi­nanța hiperactivității/impulsivității este stabilit dacă nu sunt întrunite criteriile suficiente de inatenție.

Când ne gândim la cauze, ele sunt determinate de acţiunea complexă a factorilor genetici şi de mediu. Faraone și colaboratorii lui (2005) au evidențiat câteva cauze de ordin: biologic (mamă fumătoare, consum de alcool/heroină, hipoxia fetală, expunerea la toxine sau lipsa de zinc, greutatea mică la naștere); alimentari (aditivi alimentari, co­loranți artificiali); psihosociali (neîn­țelegeri între părinți și divorț, afecțiuni mintale în familie, copii instituționalizați, con­diții sociale precare, pierderea unui părinte sau separarea la vârste mici); genetice, studiile pe gemeni arată că 75% din variaţia simptomelor de ADHD în populaţia generală se datorează factorilor genetici.

Diagnosticarea se face de către psihiatru. Pentru nivelul de intensitate sever al tulburării cu deficit de atenție și hiperactivitate, prima linie de tratament este medicația, urmată de psihoterapie atât cu copilul, cât și cu părinții pentru însușirea unor strategii parentale sănătoase și găsirea unor modalități de răspuns în fața comportamentului indezirabil. Acest comportament se manifestă prin­tr-o slabă autoreglare, o reactivitate emoţională mai ridicată faţă de un eveniment, dificultăţi în a anticipa reacţii emoţionale viitoare, dificultăţi în a acţiona ţinând cont de impactul comportamentului său asupra altor persoane, probleme de autoreglare motivaţională, a stării de activare şi dependenţă faţă de surse de motivaţie externă etc.