Desăvârșirea sau viața veșnică este singura țintă a tuturor

Un articol de: Pr. Prof. Dr. Ioan-Vasile Leb - 29 Noiembrie 2026

Duminica a 30-a după Rusalii (Dregătorul bogat - păzirea poruncilor) Luca 18, 18-27

În vremea aceea un om oarecare s-a apropiat de Iisus și L-a întrebat, zicând: Bunule Învățător, ce să fac ca să moș­tenesc viața de veci? ­Iar Iisus i-a zis: Pentru ce Mă numești bun? Nimeni nu este bun, decât Unul Dumnezeu. Știi poruncile: Să nu săvârșești adulter, să nu ucizi, să nu furi, să nu mărturisești strâmb, cinstește pe tatăl tău și pe mama ta. Iar el a zis: ­Toate acestea le-am păzit din tinerețile mele. Auzind, Iisus i-a zis: Încă una îți lipsește: Vinde toate câte ai și le împarte săracilor, și vei avea comoară în ceruri; și vino de urmează Mie. Iar el, auzind acestea, s-a întristat, căci era foarte bogat. Și văzându-l întristat, Iisus a zis: Cât de greu vor intra cei ce au averi în Împărăția lui ­Dumnezeu! Că mai lesne este a trece cămila prin urechile acului decât să intre bogatul în Împărăția lui Dumnezeu. Zis-au cei ce ascultau: Și cine poate să se mântuiască? Iar El a zis: Cele ce sunt cu neputință la oameni sunt cu putință la Dumnezeu.

Textul pericopei evanghelice din această duminică, istorisit de Sfântul Evanghelist Luca (18, 18-27), este unul scurt și dens, realizat cu economie de cuvinte, dar foarte bogat în înțelesuri. El ne spune că un dregător L-a întrebat pe Mântuitorul zicând: „Bunule Învățător, ce să fac ca să moștenesc viața de veci?” Relatând aceeași întâmplare, Sfântul Evanghelist Matei precizează că omul acela era un tânăr. Prin urmare, dregătorul acela tânăr despre care aflăm mai departe că era „foarte bogat” (Luca 18, 18) putea fi un membru al sinedriului sau un fruntaș al sinagogii, preocupat de dobândirea vieții veșnice. Va fi fost și educat, ceea ce înseamnă că trebuia să cunoască neapărat câteva lucruri elementare, ușurând dialogul pe care l-a avut cu Mântuitorul, care, înainte de toate, L-a întrebat: „Pentru ce Mă numești bun?”. Și a adăugat imediat: „Nimeni nu este bun decât unul Dumnezeu”. Prin aceasta îi reamintea că „bun” în sensul absolut este decât Dumnezeu, atenționându-l că, dacă Îl numește bun, este gata să-L recunoască a fi Dumnezeu, sau de la Dumnezeu și că, implicit, îi va recunoaște și răspunsurile ca venind din partea lui Dumnezeu. Și Mântuitorul, fără să aștepte vreun răspuns, a continuat (Marcu 19, 18-19). Nu i-a amintit toate poruncile, fiindcă el ar fi trebuit să le știe. Și răspunsul tânărului a fost concludent. Sfântul Evanghelist Matei întregește dialogul spunând: „Toate acestea le-am păzit din copilăria mea. Ce-mi lipsește?” (Matei 18, 19).

Răspunsul tânărului arată că era un om curat, plin de intenții bune și sincer în dorința de a afla cum se poate dobândi viața veș­nică. El se deosebește de învă­ță­torul de lege, care-I pusese Mân­tuitorului aceeași întrebare, însă cu scopul de a-L ispiti, cum, de altfel, au mai făcut și alții. Acestuia îi spusese Mântuitorul parabola Samarineanului milostiv (Luca 10, 25-26). Poate că tânărul își va fi amintit că prorocul David spusese cu mult timp înainte: „Prin ce își va îndrepta tânărul calea sa? Prin păzirea cuvintelor Tale!”  (Psalmul 118, 9).

Lauda tânărului era deșartă

Probabil I-a plăcut Mântuitorului și, de aceea, nu comentează răspunsul acestuia. Părea un om serios în preocupările lui religioase. Însă, după câteva ­momente, Mântuitorul I-a zis: „Încă una îți lipsește: Vinde toate câte ai și le împarte săracilor, și vei avea comoară în ceruri; și vino de urmează Mie”. Atent la reacția tânărului, Evanghelistul consemnează: „Iar el, auzind acestea, s-a întristat, căci era foarte bogat”. Primise un cu totul alt răpuns decât acela pe care-l aștepta. Era dezamăgit. Însă nu s-a revoltat, nici nu a încercat să se „îndreptățească pe sine”, așa cum făcuse învățătorul de lege. Se va fi retras amărât, ­auzind pe Mântuitorul ce le ­spunea celor care-L ascultau. ­Comentând această pericopă, Sfântul Clement al Alexandriei (c. 150-c. 215) spune că lauda tânărului este deșartă, căci, ținând la avere, el nu a împlinit porunca „Să iubești pe aproapele tău ca pe tine însuți”, fapt pentru care „Domnul, care voia să-l facă desăvârșit, l-a învățat să se dea mânat de dragoste” (Clement Alexandrinul, Stromata a III-a, V, în Scrieri, partea a doua, trad. de pr. D. Fecioru, București, 1982, p. 211).

Sfântul Evanghelist Marcu întregește tabloul zicând că ­„Iisus, privind la el cu dragoste, i-a zis: Un lucru îți mai lipsește...” (Marcu 10, 21), după care i-a făcut chemarea „vino și urmează Mie!”, invitându-l să devină apostol al Său. Cu aceleași cuvinte i-a chemat Mântuitorul și pe ceilalți apostoli, lucru afirmat în aceeași pericopă și de Sfântul Apostol Pavel, care-I spune Mântuitorului: „Iată, noi (Apostolii), lăsând toate ale noastre, am urmat Ție” (Luca 18, 18). Spre deosebire de aceștia, tânărul din Evanghelie nu s-a putut hotărî să lase „toate”, căci era foarte bogat, ci a plecat întristat. Cineva ar putea fi tentat să-l apere spunând că averea sa era mult mai mare decât bunurile puține pe care le-au părăsit Apostolii. Ne amintim însă că Saul din Tars fusese bogat, posedând avantaje pământești peste medie, fiind evreu din seminția lui Veniamin, fariseu și prigonitor al Bisericii (Filipeni, 3, 5-6) și pă­zitor al poruncilor din tine­rețea sa. După întâlnirea sa cu Mântuitorul a lăsat toate și I-a urmat Lui, suferind prigoane aspre pentru Hristos, inclusiv moartea. Dacă despre tânărul bogat nu mai știm nimic, în ajunul martirajului său, Sfântul Pavel putea să scrie în Epistola a II-a către Timotei (4, 16): „Lupta cea bună m-am luptat, călătoria am săvârșit, credința am păzit. De acum mi s-a gătit cununa dreptății…”.

Nu averea în sine devine marele obstacol în calea mântuirii

Avem, așadar, aceeași chemare a Domnului către toți oamenii, nu doar către unii aleși, căci desăvârșirea sau viața veșnică este una singură și este singura țintă a tuturor. Spre deosebire de Sfinții Apostoli și ceilalți următori ai Domnului, tânărul din Evanghelie era stăpânit de iubirea de avuții, care îl făceau egoist și astfel nu putea împlini poruncile. Sfinții Părinți spun că nu averea în sine devine marele obstacol în calea mântuirii, ci ceea ce naște ea în noi, adică egoismul. De pildă, Sfântul Ioan Gură de Aur scrie: „Bogăția sau sărăcia nu sunt prin ele însele nici bune, nici rele, ele devin așa după dispozițiile celor care le folosesc” (Omilie asupra bârfirii și blestemelor, 2). Și tot el: „Precum vinul nu e lucru rău, ci beția e lucru rău, tot așa nu bogăția e un lucru rău, ci lăcomia cea rea și duhul cel hrăpăreț!” (Despre statui. Predica a II-a). Mântuitorul vrea să spună: Leapădă-ți averea și așa te vei lepăda de egoism. Leapădă-te de tot ceea ce te îndepărtează de semenul tău și așa vei putea păzi poruncile. E același îndemn, aceeași chemare pentru fiecare creștin. Că acest lucru nu este ușor o dovedește și reacția la afirmațiile Mântuitorului. Iar Mântuitorul, ca și altă dată, a dat un răspuns enigmatic: „Cele ce sunt cu neputință la oameni sunt cu putință la Dumnezeu”  (Luca 18, 27). În tălmăcirea acestui loc problematic, regretatul Mitropolit Antonie Plămădeală al Ardealului ne propune următoarea înțe­legere a textului: „Oamenilor le este cu neputință să trăiască fără bunuri. Ar trebui să nu se mântuiască, în măsura în care își pun nădejdea în bunuri, căci spre ele înclină și inima lor. La unii mai puțin, la alții mai mult, dar de scăpat nu scapă nimeni de acest păcat. Dumnezeu însă se milos­tivește și îi înțelege și îi iartă pe cei care n-au căzut de tot în lăcomie și avariție. Făcând un pogorământ, Dumnezeu ne îngăduie să avem bunuri, cu condiția să le dăm o întrebuințare bună, să nu le depozităm. Și să nu ne împătimim, strângându-le fără trebuință reală” (Antonie Plămădeală, Mitropolitul Ardealului, Tâlcuri noi la texte vechi, Sibiu, 1989, p. 416). O tâlcuire care nu exclude alte interpretări la fel de viabile.

Păzirea poruncilor și-a păstrat aceeași valabilitate și pentru noi, cei de astăzi. Cel care-L iubește pe Domnul va păzi poruncile Sale, iar El, cu Tatăl și cu Duhul, adică Noi, Sfânta Treime - Dumnezeu, se va sălășlui întru el. Este ceea ce numim îndumnezeire, despre care Filocalia ne poves­tește în detaliu. Iată ce spune, de pildă, Sfântul Marcu Ascetul (sec. al V-lea): „Domnul e ascuns în poruncile Sale și cei ce-L caută pe El îl găsesc pe măsura poruncilor Sale” (Filocalia 1, Sibiu, 1947, p. 247).

Tóth Tihamér, un scriitor din perioada interbelică, a scris o carte foarte cunoscută, cu titlul: „Cele zece porunci”, care, mai nou, datorită actualității ei, a fost tradusă și în limba română (Editura Presa Bună, Iași, 2006). Între altele, el spune unele lucruri de o actualitate uimitoare: „Ima­ginați-vă - bineînțeles că e o utopie – că, de mâine, toată lumea s-a hotărât să respecte cu sfințenie cele zece porunci. Când vă veți scula mâine dimineață veți vedea că lumea e altfel. Copiii și părinții foarte liniștiți se scoală, se pregătesc de școală și serviciu, se roagă, stau la micul dejun și cafeaua cu lapte este mai bună ca orișicând. Tata va vrea să răsfoiască ziarele de dimineață și va vedea că sunt pagini întregi goale pentru că rubricile de scandal lipsesc. Toată lumea păzește cele zece porunci și nu este îngăduit să se scrie lucruri urâte. Merg părinții înspre serviciu, nici o înghesuială, nici un claxon. Pe stradă există liniște și ordine desă­vârșită. Se salută cu bunăvoință toți oamenii între ei. Nu se aude nici o înjurătură. Nu-i voie să înjuri fiindcă păzești cele zece porunci. La serviciu e atmosferă calmă, pe stradă nu sunt mișcări de protest. Nimeni nu mai protestează, că nu are pentru ce. Toată lumea este absolut dreaptă. Patronii nu-i mai înșală pe angajații lor, îi plătesc cum se cuvine, pentru că păzesc cele zece porunci. Te întorci după-masă acasă, același lucru, în toate mijloacele de transport e liniște desăvârșită. Au dispărut de pe panourile publicitare anunțurile scandaloase, imaginile imorale. Nu mai este nici un afiș de genul acesta pentru că toată lumea păzește cele zece porunci. După masă, după ce și-au făcut lecțiile, copiii, elevii de liceu, tinerii merg în oraș, dar nici o grijă, nu li se poate întâmpla nimic, pentru că toți păzesc cele zece porunci și nu-și îngăduie să facă petreceri păcătoase, scandaloase, desfrânate. Îi poți lăsa în pace fiindcă de acum se păzesc cele zece porunci. Nimeni nu face nici un rău”. Și zice scriitorul la urmă: „N-ar fi frumos să fie așa?”. Și răspunde IPS Mitropolit ­Andrei, de la care am luat acest citat: „Ar fi foarte frumos să fie așa, dar, din păcate, este altfel, pentru că oamenii nu păzesc cele zece porunci!” († Andrei, Arhi­episcop și Mitropolit, Chiriacodromion contemporan, Editura Renașterea, Cluj-Napoca, 2016, p. 127-128)

Și totuși, îndemnul Mântuitorului rămâne veșnic: Păzește poruncile, dacă vrei să moș­tenești viața veșnică. Și iarăși, nu se poate tăgădui că, de-a lungul veacurilor, și chiar în zilele noastre au fost și mai sunt oameni care au păzit și păzesc poruncile. Pe unii, de pildă, sfinții, îi știm, însă numărul celor pe care nu-i știm poate fi imens și doar Dumnezeu îi cunoaște, iar această realitate trebuie să ne impulsioneze și pe noi să fim păzitori ai poruncilor Sale.