Desenul ca formă de autocunoaştere

Desenul se naşte ca un “dans” între două tendinţe, una ce favorizează schema grafică gândită şi una ce se leagă de transformările, schimbările neaşteptate ce apar când îţi laşi mâna să curgă liber pe foaia de hârtie. Dacă această a doua tendinţă este cea dominantă, aspect care se poate atinge prin încredere şi exerciţiu, desenul va purta încărcătura proceselor inconştiente.

 

 

"Părinţii noştri au descoperit Alpii, generaţia noastră a descoperit desenele copiilor." Această afirmaţie, aparţinând lui Adolphe Ferriere (1928), a deschis orizonturile unui limbaj nou, privilegiat, la care psihiatri, neurologi, psihologi şi pedagogi aduc în fiecare zi noi elemente, în ideea de a cunoaşte copilul prin intermediul desenului. Un prim studiu, realizat în urmă cu aproape 70 de ani, studiind exclusiv desenele copiilor, îi aparţine lui Luquet. Artterapia reprezintă folosirea terapeutică a creaţiei artistice pentru îmbunătăţirea stării emoţionale a persoanelor care au diferite dificultăţi de viaţă sau a celor care îşi doresc dezvoltarea personală. În planul dezvoltării psihice, desenul studiază gradul de maturizare psihomotorie şi intelectuală a copilului, poate explora conflictele între fraţi, conflictele copilului mic, reacţiile agresive, stările depresive, precum şi complexul oedipian.

 

 

C.G. Jung, de-a lungul carierei sale terapeutice, a folosit desenul şi a cerut subiecţilor să deseneze, uneori pentru a-şi exprima visele, alteori pentru a exprima ceea ce era dificil de surprins în cuvinte, adică ceva dintr-o lume interioară de imagini puternic încărcată afectiv. Pentru Jung, ca psihoterapeut, nu analiza detaliată a imaginilor era importantă, ci încurajarea persoanei de a se exprima prin aceste imagini şi de a le urma pe măsură ce i se revelau din interior. Inconştientul se exprimă prin imagini, astfel că limbajul desenului devine un mod direct şi autentic pentru a zugrăvi acest teritoriu imens din ceea ce numim eu.

Desenul se naşte ca un “dans” între două tendinţe, una ce favorizează schema grafică gândită şi una ce se leagă de transformările, schimbările neaşteptate ce apar când îţi laşi mâna să curgă liber pe foaia de hârtie. Dacă această a doua tendinţă este cea dominantă, aspect care se poate atinge prin încredere şi exerciţiu, desenul va purta încărcătura proceselor inconştiente. Desenul apelează la spontaneitate, provoacă exprimarea sentimentelor şi a trăirilor interioare fără a folosi cuvinte şi putând astfel trece mai uşor de constrângerile conştientului. Este o modalitate de exprimare care se apropie de libertatea de a fi ceea ce eşti, de a vedea ceea ce ai în interior şi astfel de a exprima propria personalitate. Desenul este folosit şi ca tehnică proiectivă ce se adresează esenţei creatoare a omului, indiferent dacă acesta este copil sau adult. Proiecţia este un mecanism de apărare al Eului şi constă în a atribui în mod inconştient altcuiva, sau de a vedea în exterior, propriile idei, intenţii, conflicte interioare nerezolvate, impulsuri ascunse sau neînţelese, greşeli neiertate. De cele mai multe ori nu există o "cheie a desenului". Există mai multe interpretări care pot fi adevărate, iar din toate aceste ipoteze psihologul o va alege pe cea care i se va părea cea mai adecvată la cazul studiat (cf. R. Davido). În plus, cel care analizează (terapeutul) trebuie să nu-şi vadă în desen propriile proiecţii.

 

 

Experienţele semnificative din punct de vedere emoţional pot fi exprimate astfel într-un mod mai confortabil şi mai sigur, prin folosirea simbolisticii pe care o asigură desenele. Ele permit, atât la copii, cât şi la adult, un transfer al anxietăţilor, fricilor, fanteziilor şi chiar al vinei ascunse asupra obiectelor desenate, mai repede decât asupra altor persoane. O altă funcţie importantă a desenului raportat la terapie o reprezintă transformarea a ceea ce nu poate fi controlat în realitate într-o situaţie controlabilă, folosind reprezentări simbolice.

Exprimarea prin desen activează potenţialul de vindecare interioară, naturală, blocată până la acel moment, şi dă posibilitatea unei transformări în care conflictele sunt exprimate şi rezolvate. John Allan, care a studiat desenul insistând asupra efectului său terapeutic, a descris un stadiu iniţial, în care se prezintă o cauză a problemelor sau a ceea ce generează pierderea controlului intern, respectiv starea de disperare şi lipsa de speranţă. Apoi desenele încep să reflecte emoţia în forma ei pură, nedisimulată, lupta directă dintre bine şi rău. Spre finalul acestei perioade, subiectul începe să folosească relativ conştient desenul ca o punte pentru abordarea directă a unei probleme dureroase, iar în final începe să exprime în desen autocontrolul, că îşi recapătă încrederea în valoarea proprie, scenele reflectând o imagine pozitivă prin absenţa violenţei, a distrugerii şi agresivităţii, aspecte ce trimit spre vindecarea sinelui.