Despre moartea sufletului
Sfântul Ioan Scărarul, Scara, Cuvântul al XVIII-lea, 115-116, Editura Cuvântul Vieții, București, 2020, pp. 250; 253
„Nesimțirea, atât a trupului, cât și a duhului, este moarte a simțământului ajuns în nesimțirea cășunată de lunga boală duhovnicească și nepăsare. Împietrirea inimii este o veche nepăsare, amorțeală sufletească; e odraslă a trufiei, capcană a sârguinței, lat pus bărbăției, nesimțirea părerii de rău pentru păcat, poartă a deznădejdii, maică a uitării de cele dumnezeiești și, după părăsirea ei, este maică a propriei sale mame: despărțirea de frica de Dumnezeu. (Cel) nesimțitor este un fără de minte tâlcuitor ce singur se osândește, avocat apărător al propriului său pârâș, orb care învață pe alții cum să vadă, doctor care vorbește de vindecarea unei răni pe care nu încetează să o zgândăre, scărpinând-o. Vorbește împotriva mâncărurilor vătămătoare, dar nu contenește mâncarea unor astfel de bucate.
(...) Deci, sărmanul de mine, uimit de cuvintele acelei năuce (sfântul vorbește cu patima nesimțirii inimii), am întrebat-o de numele cui a născut-o, voind să-l cunosc. Iar ea mi-a răspuns: Eu n-am nicidecum dovadă de naștere și nu știu de ce zămislirea mea este amestecată și nestatornică. Pe mine mă întărește îmbuibarea și cresc cu vremea; deprinderea rea m-a întocmit pe mine, și cine va fi stăpânit de această deprindere nu se va libera de mine. Stăruiește în multă priveghere, cugetând la veșnica Judecată, poate așa te voi slăbi puțin. Cercetează cu agerime pricina care m-a sădit în tine și luptă vârtos împotriva maicii mele, pentru că ea nu în toate împrejurările este singură. Roagă-te des în fața mormintelor, ca să rămână zugrăvită în inima ta, neștearsă, icoana morților... Totuși, dacă această icoană nu va fi zugrăvită cu condeiul postirii, nu mă vei birui în veac.”
(Cuvânt patristic, pr. Narcis Stupcanu)