Despre orgoliu

Patima mândriei îl luptă pe om până la mormânt, spunea odată arhimandritul Sofronie Saharov. Primejdios la ea rămâne faptul că, oricât de mult ai înainta în virtute, mândria stă la pândă. Ea te face să-ţi arogi meritele izbânzilor tale duhovniceşti exclusiv ţie. Dar nu ne trebuie decât puţin realism ca să ne scuturăm de acest duh care ne separă de Dumnezeu. Şi cum putem fi realişti? Păi, gândindu-ne mai atent la noi înşine. Un om ocupă cu tălpile lui 40 şi ceva de centimetri pătraţi de pământ. Dar raza orgoliului lui e cu mult mai mare. Ea diferă de la individ la individ. Unii au raza orgoliului lor de anvergură planetară, lucru tragic pentru ei şi cei de lângă ei. Alţii, doar de câţiva kilometri sau mai puţin. Un creştin nevoitor care se îngrijea de dobândirea smeritei cugetări a fost atras de duhul răutăţii, care prin laude se străduia să trezească în el gânduri de mândrie. Nevoitorul, ca să destrame viclenia diavolului, a născocit un mijloc foarte bun şi de nădejde; a scris pe peretele camerei sale numele celor mai importante virtuţi: dragostea, smerenia, curăţia, blândeţea, cumpătarea şi altele multe dobândite de cei iubitori de Dumnezeu. Atunci când duhul mândriei, al orgoliului şi al îngâmfării începea să-l stăpânească, întotdeauna îi spunea: „Să mergem la judecată“. Apoi se apropia de perete şi, citind denumirile virtuţilor scrise pe el, îşi spunea în sinea sa: „Până când nu vei dobândi aceste virtuţi, departe vei fi de Dumnezeu“.