Desprinse dintr-o neîncetată spovedanie

În chilia de la malul mării a părintelui Arsenie Papacioc am învăţat să preţuiesc lumina ce se scurge din candela veşnic aprinsă a Cerului şi cu fiecare picătură care se cerne peste noi, am încercat să desluşesc tainele rugăciunii aducătoare de mântuire şi veşnicie. Ochii aceia senini şi privirea limpede ca apa de mare ţinută în palmă m-au învăţat să privesc răsăritul fără să mă tem de apusul de soare. Acum, când veşnicia s-a închis pe veci într-o lacrimă, îmi plec fruntea pe lespedea rece, sărutând urma paşilor marelui duhovnic.

Cu o vară în urmă, pe când mă aflam în chilia părintelui, printre cuvintele de învăţătură care curgeau lin în şoaptele unei ploi mocăneşti, un dangăt de clopot a căzut peste cuvintele pline de duh şi cu un gals pe care nu-l mai auzisem parcă niciodată, părintele mi-a spus pe un ton ferm: ""Auzi! Cheamă viii, plânge morţii, împrăştie viforele!", şi asta până când ne întâlnim cu marea trecere, de la moarte la viaţă. Viaţa nu este cea de pe pământ, nu ne jucăm, viaţa abia după moarte începe, precum o veşnicie, cum spunea şi Coşbuc: "Nu de moarte mă cutremur, ci de veşnicia ei." E o mare greşeală să te temi de moarte, chiar dacă v-am mai spus, ea nu vine să-i faci o cafea, vine să te ia. Asta e veşnicia. Mori în câteva secunde, ca mai târziu să cunoşti bucuria care te renaşte. Acum. Totdeauna. Acum. Să ştii să mori, că sigur vei învia în fiecare zi. Viaţa înseamnă moarte continuă. Există o morală, există un dar ascuns care nu te lasă să afunzi în noroi înţelepciunea pe care ţi-a dat-o Dumnezeu." Când l-am întrebat dacă se teme de moarte, mi-a spus că nimeni din toţi cei care rămân în sufletul fraţilor întru Hristos nu trebuie să se teamă nici o clipă. Iar părintele Arsenie Papacioc toată viaţa a trudit să aducă pace şi bunăvoire în toţi cei care l-au căutat şi l-au cercetat. "Dacă tu ca duhovnic te temi de moarte, nu poţi apăra şi nu poţi întări prin cuvânt pe cei care vin să te cerceteze. Cu toţii trebuie să trăim cu conştiinţa morţii; nu putem ocoli moartea şi toată viaţa ne pregătim pentru ea, dar dacă îl urmăm pe Hristos, dincolo de moarte vom afla fericirea veşnică." Să învăţăm să murim şi să înviem în fiecare clipă În anul 2006, la numai două săptămâni după operaţia de hernie de disc, la Spitalul de Urgenţă din Constanţa, mi-am îngăduit să-l tulbur cu prezenţa şi, printre cele duhovniceşti, l-am întrebat dacă la cei 92 de ani pe care îi avea la vremea aceea a simţit vreun fior: "Nu mi-a fost frică, pentru că doctorul Davidescu este un om deosebit şi înainte de toate un bun creştin. Dumnezeu a lucrat grozav de bine şi cu mine, şi cu medicii; rugăciunea a ţinut loc de anestezie; nu m-a durut şi nu mi-a fost frică, doar două lacrimi în colţul ochilor au apărut aşa, fără nici o explicaţie. Cât sunt eu de Arsenie, n-am reuşit să le tălmăcesc, simţeam doar prezenţa îngerului păzitor şi asta mi-era de-ajuns. Ieşisem din moarte şi bâjbâiam în căutarea veşniciei. Cu biruinţa rugăciunii şi cu biruinţa crucii, pentru că până la urmă orice clipă poate fi un timp şi orice suspinare o rugăciune. Mă fetiţo, n-am mai spus nimănui, dar am simţit atunci o mângâiere grozavă, dar asta nu se poate povesti. Dumnezeu aşa ne vrea, hotărâţi. Cu toţii trebuie să învăţăm să murim şi să înviem în fiecare clipă, pentru că nu într-o zi, ci într-o singură clipă poţi să faci mult! Dumnezeu n-are nevoie de cuvintele noastre, El are nevoie de jertfa noastră, de inima noastră, şi asta într-o singură clipă i-o putem dărui." Orice clipă înseamnă un timp şi orice suspinare poate fi o rugăciune Între percepţia despre moarte şi veşnicie, părintele vorbea adesea despre smerenia pe care trebuie să o avem atunci când ne rugăm, nădăjduind la mântuire, aşa cum s-a rugat el pentru noi şi pentru păcatele noastre: "Singur Dumnezeu poate să hotărască dacă ne mai lasă timp sau dacă prelungeşte timpul vieţii noastre, şi asta pentru a fi cât mai mult împreună cu El. Abia după ce reuşim să înţelegem această relaţie, abia atunci începem să ne preocupăm de mântuirea noastră. Acesta este scopul principal, permanent, de neschimbat, de neuitat - mântuirea. Ferice, ferice, de mii de ori ferice de cei care, printr-o cât de mică venire în fire, se pregătesc pentru mântuirea lor. Când amarul va fi mai mare şi mai mare, atunci va fi ferice doar de acela care-şi cunoaşte lucrul şi-şi mântuie sufletul. Puterea rugăciunii este grozavă. De Maica Domnului ce să mai vorbim, ea este stăpâna Cerului şi a Pământului. Eu, unul, dacă îndrăznesc să mai cer zile de trăit de la Dumnezeu este numai ca să pot slăvi pe Maica Domnului. Am tot spus-o de multe ori, Maica Domnului este foarte supărată pe toţi care nu-i cer nimic. Orice clipă înseamnă un timp şi orice suspinare poate fi o rugăciune, iar Dumnezeu se arată nu atât celor care se ostenesc, cât celor simpli şi smeriţi. Oricărui ostenitor în Hristos şi Maica Domnului îi putem spune: Smereşte-te, că ai pentru ce! Rugaţi-vă smeriţi, să-L aduceţi pe Dumnezeu în inimile voastre; decât să te înalţi cu mintea şi să te rătăceşti cumva pe sus, mai bine să nu fii nimic!" Ultima spovedanie, ultima binecuvântare Cu două luni în urmă, fără un motiv anume, am plecat la Techirghiol. Chilia părintelui Arsenie părea pregătită de un veşnic bun rămas. Maica stareţă a vorbit cu măicuţa care îl îngrijea pe părintele, dar mi-a mărturisit că acesta se simte rău şi nici măcar nu se mai ridică din pat. Am înţeles atunci că starea sănătăţii părintelui Arsenie se înrăutăţise şi că oricât de mult ar fi vrut maica stareţă să mă ajute, clipa întâlnirii mele cu marele duhovnic rămânea de-acum un vis pierdut. M-a durut, dar am înţeles şi am coborât la Vecernie mai tristă decât oricând. Am adormit cu ochii în lacrimi, târziu în noapte, în imediata apropiere a chiliei părintelui. M-am trezit dimineaţa devreme, sub perdeaua de raze pe care soarele le trimitea dinspre mare, într-o lumină nefiresc de caldă. După ce am băut cu sete o cană cu apă de la Fântâna Sfântului Pantelimon, m-am aşezat pe o bancă de lângă chilia înconjurată de pelerini veniţi din toate colţurile ţării. Niciodată nu mi-am îngăduit să intru la marele duhovnic nechemată. Abia dacă citisem jumătate din Paraclisul Maicii Domnului, când a ieşit măicuţa şi mi-a spus că mă aşteaptă părintele. Clipa aceea nu se poate uita: 28 mai 2011, ora 9:00. Ultima mea "spovedanie", o blândă dimineaţă de sâmbătă, care avea să fie şi ultima în întâlnirea mea cu marele duhovnic. Am îngenuncheat lângă patul învăluit într-o nedefinită durere, i-am sărutat mâna şi am rămas cu obrazul lipit de mâna aceea care de-atâtea ori mi-a alinat durerile, sub blândă binecuvântare. Privirea aceea, mai albastră decât seninul cerului care se oglindeşte în mare, deşi obosită de durere, m-a mângâiat şi m-a întărit sufleteşte. N-am îndrăznit să scot nici un cuvânt, dar părintele mi-a luminat toate gândurile şi-n câteva fraze, de o coerenţă pe care n-am să o uit niciodată, a făcut o desăvârşită ordine în toată viaţa şi trăirile mele. Slavă lui Dumnezeu pentru clipele-acelea şi pentru binecuvântarea de a fi avut nebănuite trăiri în preajma marelui duhovnic!