Dez-integrarea europeană
Expulzarea cetăţenilor români de etnie romă din Franţa pune sub semnul întrebării cetăţenia europeană. În ce măsură suntem pe drumul de a ne-o asuma? Problema ţiganilor români care nu respectă legile şi cutumele statelor occidentale de adopţie este o problemă românească sau europeană?
Solidaritate şi subsidiaritate. În general, orice problemă socială de pe teritoriul ţărilor membre ale Uniunii Europene este o chestiune care trebuie citită cu ajutorul a două principii consacrate la nivelul acquis-ului comunitar: solidaritatea şi subsidiaritatea. Solidaritatea ne spune că instituţiile europene ajutate de guvernele statelor membre au datoria de a crea consens social şi de a integra grupurile defavorizate economic şi social marilor proiecte de dezvoltare continuă a cetăţenilor europeni. Pe de altă parte, subsidiaritatea ne arată că acolo unde un grup vulnerabil întâmpină probleme, el poate beneficia de ajutorul autorităţii imediat superioare: comuna ajută familiile şi cetăţenii defavorizaţi, judeţele/regiunile ajută comunele şi oraşele, statele ajută regiunile etc., astfel încât Uniunea Europeană va interveni doar atunci când statele membre nu reuşesc să rezolve o problemă. Astfel, citită în grila de reflecţie europeană, problema celor care nu se integrează societăţilor de adopţie necesită în primă fază o atenţie specială asupra problematicii incluziunii sociale a ţiganilor în România.
Încă din perioada comunistă, aceştia au fost discriminaţi: adesea, statisticile întocmite atunci evitau să admită numărul real al ţiganilor de pe teritoriul ţării noastre. Ei erau invizibili pentru statul comunist vulnerabil. Nici statul român postcomunist nu prea vrea să-i cunoască: avem încă ţigani fără acte de identitate şi deci fără drepturile care decurg de aici: asistenţă socială, educaţie gratuită, ajutorul poliţiei şi al justiţiei etc. În ordinea cetăţeniei democratice, aceştia nu există pentru statul român.
Tradiţia cetăţeniei în Franţa
Începând cu secolul al XVI-lea, democratizarea în Franţa s-a sprijinit pe o concepţie universalistă asupra corpului politic, refuzând identităţile comunitare şi făcând din individ entitatea primordială a societăţii. În modelul republican francez, doar cetăţeanul lipsit de toate apartenenţele (religioasă, socială, teritorială, etnică) poate participa la viaţa politică. Dacă republicanismul francez a contribuit în secolele al XIX-lea şi al XX-lea la asigurarea integrării valurilor succesive de imigranţi pe baza asimilării naţionale, el a participat de fapt la o nedreptate istorică înăbuşind în mod autoritar, adesea violent, minorităţile naţionale (bretoni, corsicani etc.). În continuarea aceleiaşi logici, chiar şi astăzi în Franţa ideile de comunitarism şi multiculturalism continuă să deranjeze pe partizanii republicanismului. Argumentul republicanismului este acela că apartenenţa prin naştere la o comunitate recunoscută prin lege riscă să limiteze serios libertatea cetăţeanului închizându-l într-un particularism pe care el însuşi nu l-a ales (Dominique Schnapper).
Astfel, expulzarea unei întregi comunităţi, în cazul nostru - cea a românilor de etnie ţigănească -, nu are nimic de-a face cu tradiţia franceză a cetăţeniei civice. Încă de la sfârşitul secolului trecut, Ernest Renan răspundea întrebării "Ce este o naţiune?" prin sintagma devenită concept politic: "un plebiscit cotidian". Cu alte cuvinte, o naţiune se redefineşte în fiecare zi pe baza consensului dintre cetăţenii care îi dau formă. Pactul social întocmit de aceştia se bazează pe libertatea de a alege şi este opusă ideii germane de naţiune, definită ca o comunitate de rasă şi de limbă.
Deficit de reprezentativitate politică
Din punctul de vedere al reprezentării politice, cetăţenii români de etnie romă sunt discriminaţi pozitiv: beneficiază de un deputat de etnie romă din oficiu şi au posibilitatea de a candida şi din partea altor formaţiuni, fapt ce poate fi tradus în mod virtual prin dublă reprezentare. Mai simplu spus, fiecare ţigan din România este reprezentat în Parlament atât de deputatul şi senatorul din circumscripţia sa, cât şi de deputatul primit din oficiu de către etnia romă. Acest lucru ne spune că statul român este extrem de atent la integrarea minorităţilor naţionale în societate. În mod normal însă, partidele politice ar trebui să fie interesate să atragă elite ale romilor pe care să le propună electoratului cu ocazia fiecărui ciclu. Partidele, uitându-se la societate, ar trebui să vadă nevoile şi deficienţele ei şi să identifice candidaţii pe care societatea îi cere.
Dintr-o dorinţă vecină cu slugărnicia de a ne pune de acord cu normele europene în materie de protejarea minorităţilor, încă de la Constituţia din 1991 s-a considerat oportun să fie asigurată din oficiu vocea lor în Parlament. Politicienii români nu şi-i asumă, deşi în unele circumscripţii electorale unii dintre parlamentari sunt aleşi cu imensul aport al acestei etnii. În concluzie, politicienii români sunt orbi la problemele ţiganilor, lucru care ne indică disjuncţia semnificativă dintre partide şi societate. Astfel, deşi partidele politice ar trebui să fie rezultatul a ceea ce secretă societatea, cele două nu comunică între ele. Societatea nu găseşte sensul participării, dezbaterii şi implicării politice, iar partidele se consideră entităţi autonome care nu au nevoie de cetăţeni pentru a-şi conserva puterea.
Cetăţenia europeană
Dincolo de tradiţia naţională care obligă statul francez să nu trateze persoana umană ca membru al unei etnii, ci ca individualitate de sine stătătoare, şi dincolo de lipsa unei asumări coerente de către clasa politică românească a rezolvării problemei ţiganilor, avem şi cetăţenia europeană asumată prin tratatele comunitare de ambele state. Dat fiind faptul că ne aflăm într-o epocă postnaţionalistă, care urmează dezintegrării statelor-naţiune, Uniunea Europeană se face vizibilă celor care o populează prin diverse instrumente politice. Cetăţenia europeană, care nu o şterge, ci o completează pe cea naţională, este unul dintre ele. Acest lucru presupune că ne asumăm împreună un proiect de societate europeană, un drum comun şi un set de legi comune. Cea mai vizibilă caracteristică a cetăţeniei europene o reprezintă libera circulaţie şi libera şedere a persoanelor pe teritoriul UE.
Pornindu-se de la premisa că omul este în acelaşi timp şi o fiinţă subiectivă, înzestrată cu calităţi personale, dar şi o fiinţă obiectivă, membru al unei comunităţi care participă consistent la definirea identităţii sale, cetăţenia europeană are încă o natură incertă. Ea nu corespunde nici celei naţionale de tip german, nici cetăţeniei civice de inspiraţie franceză, ci promovează mai degrabă pluralismul social specific multiculturalismului şi comunitarismului.
Dezbaterea începută zilele trecute trebuie să ne conducă la o reflecţie mult mai profundă care să răspundă printre altele şi următoarelor întrebări: Ce urmează după naţionalism? Ce este postnaţionalismul de tip european? Doar atenta observare şi implicare în construcţia europeană ne poate răspunde acestor întrebări. Deocamdată, expulzarea "voluntară" a cetăţenilor români de etnie romă din Franţa ne apare ca fiind o înfrângere reciprocă pentru ambele ţări, deşi construcţia europeană la care ne-am angajat este o "victorie a incluziunii, a generozităţii solidare şi a responsabilităţii împărtăşite" (Teodor Baconschi, ministrul de externe al României).
" Dezbaterea începută zilele trecute trebuie să ne conducă la o reflecţie mult mai profundă care să răspundă printre altele şi următoarelor întrebări: Ce urmează după naţionalism? Ce este postnaţionalismul de tip european?"