Dezideratele românilor, la 1848

Aflaţi în exil, revoluţionarii moldoveni n-au pregetat să participe la Marea Adunare Naţională de la Blaj din 3/15 mai 1848, alături de alţi peste 40.000 de români. Însufleţiţi de ceea ce au văzut şi încărcaţi de nobila misiune pe care şi-au asumat-o, grupul de paşoptişti moldoveni a redactat, la Braşov, un document de maximă importanţă, intitulat „Prinţipiile noastre pentru reformarea patriei“. Aşa cum se înţeleseseră la Blaj şi la Braşov, revoluţionarii moldoveni s-au îndreptat apoi spre Cernăuţi, unde s-a mutat nucleul de conducere al revoluţiei din Moldova. În capitala Bucovinei se desfăşurase, deja, la 8/20 mai 1848, o adunare populară, din iniţiativa Comitetului de acţiune, sub preşedinţia lui Eudoxiu Hurmuzachi, care iniţiase deja un program care avea să fie dezvoltat în iunie 1848, sub forma Petiţiei ţării. De altfel, Comitetul revoluţionar moldovean a întreţinut vii legături cu cel de la Iaşi.

Aflat la Cernăuţi, capitala şi oraşul-simbol al Bucovinei istorice, Comitetul revoluţionar moldovean asista activ la desfăşurările revoluţionare din ţinuturile româneşti, ca şi la cele de pe cuprinsul continentului. Din acest oraş, adevărat refugiu pentru mulţi dintre revoluţionarii români, reprezentanţi ai Comitetului au fost trimişi în marile oraşe europene: Frankfurt, Viena, Paris ş.a., pentru a pleda cauza revoluţiei române şi pentru a menţine legăturile cu uriaşul val al „regenerării“, provocat de „primăvara popoarelor“. Evident, reţeaua legăturilor avea drept principal nucleu Moldova şi Ţara Românească unde au fost trimişi G. Dulcescu şi, respectiv, Iancu Alecsandri. Un val de optimism şi de avânt a fost provocat şi de faptul că, în Ţara Românească, revoluţia triumfase şi se instalase deja un guvern provizoriu al revoluţionarilor. Grupul masiv al moldovenilor aflaţi la Cernăuţi, dintre care amintim pe: Costache Negri, Alexandru Ioan Cuza, Vasile şi Iancu Alecsandri, Petrache şi Costache Cazimir, Vasile şi Gheorghe Cantacuzin, Toader şi Iorgu Sion, Lascăr Rosetti, Iorgu Radu, Zaharia Moldovanu, Manolache Costache Epureanu, Alecu Rusu, Ioan Curius, Neculai Ionescu, Grigore Balş etc., a redactat, la începutul verii anului 1848, Proclamaţia Partidului Naţional din Moldova către români, document în care se sublinia: Moldova către români „… Voi, boierilor, care aveţi parte la toate bunătăţile, gândiţi la sfânta datorie ce vă leagă către patria voastră, care v-a înzestrat cu averi şi cu cinstiri. Gândiţi la soarta nenorocită a poporului şi vă grăbiţi a-i da mâna de ajutor, pentru ca să dovediţi, atât lui, cât şi Europei care vă priveşte, că sunteţi îndemnaţi de dorul binelui obştesc, iar nu de interesuri particulare! Gândiţi că acum a răsărit în lume falnicul soare al libertăţii şi că mare crimă aţi făptui, dacă aţi închide ochii voştri la razele-i mântuitoare de astăzi, când toate naţiile se deşteaptă la lumina lui… Voi, locuitorilor săteni, pentru cari se pregăteşte un viitor frumos şi fericit, nu vă înspăimântaţi de îngrozirile ce cearcă a vă mai face ticăloşii vânduţi ocârmuirii! Nu daţi ascultare minciunilor neruşinate ce împrăştie vodă prin ţară, pentru ca să vă sperie, să vă întunece ochii şi să aţâţe în voi patimi rele şi duşmăneşti! Aveţi toată nădejdea în Dumnezeu care vă ocroteşte şi care, în curând, vă va scăpa de nevoile voastre şi, de sunteţi creştini, de sunteţi oameni cu durere, daţi mâna cu acei ce au pătimit pentru binele vostru şi sunt gata a se jertfi! Voi, toţi, fraţilor din Moldova, în care curge sânge de român, ţintiţi minţile voastre la viitorul patriei, la soarta copiilor şi a strănepoţilor voştri, cari atârnă acum de voi… Fraţilor! Încă o dată vă strigăm: Unire şi bărbăţie! Aceste simţiri să vieze necontenit în inimile noastre, pentru ca, sprijiniţi unii pe alţii, să fim un milion şi jumătate de glasuri cari să putem zice, hotărât, acelor ce ar căta să ne piardă: Noi suntem români şi, ca români, avem drepturile noastre, pe care le vom apăra şi le vom sprijini! Avem dreptul de a face îmbunătăţiri în ţara noastră, căci suntem stăpâni pe pământul nostru…“ „De va izbândi Valahia, va izbândi şi Moldova“ La 18 iulie 1848, Comitetul revoluţionar din Cernăuţi solicita celui din Iaşi o acţiune mai hotărâtă şi o colaborare mai strânsă în vederea acţiunii revoluţionare. În mesajul trimis în acest sens, se arăta: „Valahia s-a ridicat cu bărbăţie şi a proclamat neatârnarea ei. Trebuie, oare, să privim cu nepăsare dispreţuirea dreptului nostru… şi să rămânem într-o ticăloasă nemişcare când fraţii noştri au început lupta libertăţii României? Dacă nu avem putere, singuri, putem dobândi putere în înţelegerea noastră cu toţi românii… Să nu ne dăm în lături de la măreaţa mişcare a Valahiei, căci de va izbândi ea, va izbândi şi Moldova. Soartele acestor două provincii sunt atât de legate împreună, încât ele vor avea, întotdeauna, acelaşi viitor“. Moldovenii refugiaţi la Cernăuţi vor întreţine o vie corespondenţă cu revoluţionarii din Ţara Românească şi, mai ales, cu Nicolae Bălcescu. Tot în Bucovina, la Cernăuţi, vor veni şi transilvănenii Gheorghe Bariţ, Timotei Cipariu şi Aron Pumnul. În mod evident, toţi românii adunaţi aici, în această oază ferită încă de represiunea reacţiunii, discutau despre viitorul ţării şi naţiunii lor, alcătuind diverse planuri şi pregătind noi acţiuni. Ideea Unirii Principatelor revenea mereu în discuţie şi a fost asumată ca un obiectiv de către mulţi dintre cei care au activat în sprijinul revoluţiei, în acel an. O atmosferă tensionată, la Iaşi Între timp, la Iaşi, potrivit relatării dintr-un izvor al epocii, se instaurase o atmosferă tensionată în care: „satirile, versurile, proclamările curg fără sfârşit, înverşunarea este foarte mare, spiritele - de tot agitate… împăcăciune - nu se mai poate; nobleţea şi clironul niciodată n-au fost mai unite ca acum“. Sunt pregătite memorii ce urmează a fi prezentate reprezentanţilor puterii suzerane (Talaat Efendi) şi puterii protectoare (generalul Duhamel), sosiţi în Iaşi pentru a se informa, la faţa locului, asupra situaţiei. Putem constata cu uşurinţă cum s-a manifestat o adevărată interdependenţă între acţiunile revoluţionare de pe întreg teritoriul românesc, aceasta - în funcţie de conjunctura istorică specifică şi de virulenţa forţelor antirevoluţionare. Desigur, situaţia cel mai puţin favorabilă cauzei revoluţiei - în vara anului 1848 - se înregistra în Moldova, care se afla sub ocupaţie străină şi unde va izbucni şi o violentă epidemie de holeră căreia îi vor cădea pradă mulţi locuitori. Una dintre expresiile cele mai vizibile ale colaborării şi permanentului schimb de idei şi informaţii între revoluţionari a fost şi cea rezultată prin publicarea, în august 1848, a documentului intitulat „Dorinţele partidei naţionale în Moldova“ şi redactat de Mihail Kogălniceanu. Fără a avea un caracter oficial şi implicit, fără a trebui să ţină, prea mult, cont de sensibilităţile şi posibila intervenţie a puternicilor zilei (Imperiul ţarist şi cel otoman, în primul rând), acest document sintetiza, poate, în cel mai strălucit chip, dezideratele românilor la 1848, aşa cum rezultaseră ele din desfăşurările revoluţionare din Moldova, Ţara Românească şi Transilvania. Temeiul statului român modern În cele 104 pagini ale broşurii publicate de Mihail Kogălniceanu, întâlnim, pe lângă o descriere a situaţiei Moldovei în anul 1848, şi o argumentare istorică a drepturilor sale, alături de un amplu set de principii şi programe pe care trebuia să se întemeieze statul român modern ce urma a lua naştere. Celebra formulă potrivit căreia Unirea Principatelor era „cheia bolţii fără de care s-ar prăbuşi tot edificiul paladiului naţional“ era acompaniată de un set de 34 de puncte care solicitau printre altele: „Neatârnarea administrativă şi legislativă în toate cele dinlăuntru, fără amestec a orice puteri străine… Egalitatea drepturilor civile şi politice… Adunarea obştească compusă de reprezentanţii tuturor stărilor societăţii… Domnul ales din toate stările societăţii, după vechiul obicei… Lista civilă proporţionată cu veniturile şi mijloacele ţării… Responsabilitatea miniştrilor şi a tuturor funcţionarilor în funcţiile ce ocupă… Libertatea tiparului… Răsplătirile naţionale date de către naţiune prin adunarea obştească, iar nu prin domn… Închezăşuirea libertăţii individuale şi a domiţiliului… Dritul de iniţiativă şi petiţie pentru Adunare… Instrucţie egală şi gratuită pentru toţi românii… Întemeierea unei garde urbane şi rurale... Întemeierea unui ordin de advocaţi… Întemeierea ministeriului public… Reforma tribunalelor şi inamovabilitatea judecătorilor… Libertatea culturilor… Ridicarea morală şi socială a clerului ortodox… Drepturi politice pentru orice compatrioţi de orice credinţă creştină… Emanciparea graduală a israeliţilor moldoveni… Înturnarea către stat a averilor mănăstirilor închinate la locuri străine…“. Aşa cum bine se ştie, multe dintre aceste solicitări legitime ale revoluţionarilor vor fi împlinite în cursul anilor şi deceniilor următoare de către aceeaşi excepţională generaţie paşoptistă.