Dialog teologic şi cooperare practică între Biserici

Întâistătătorul Bisericii Ortodoxe Române participă astăzi la forumul cu tema "Unitatea creştină şi dragostea pentru cei săraci", ca parte a "Întâlnirii Internaţionale pentru Pace", la care participă şi Cancelarul Germaniei, Angela Merkel. În cadrul acestei întâlniri, Patriarhul României prezintă expunerea intitulată "Dialog teologic şi cooperare practică între Biserici", pe care o redăm în continuare.

Unitatea sau comuniunea vizibilă între creştini este o dorinţă şi o cerere sfântă a Mântuitorului Iisus Hristos Care S-a rugat pentru această unitate înainte de Patima Sa şi de Învierea Sa, zicând: "Ca toţi să fie una… pentru ca lumea să creadă" (Ioan 17, 21). După secole de dezbinare, polemică şi înstrăinare reciprocă între creştini, Mişcarea ecumenică pentru refacerea unităţii vizibile între creştini a devenit o notă specifică a secolului al XX-lea, mai ales după înfiinţarea Consiliului Mondial al Bisericilor în anul 1948 şi după Conciliul II Vatican (1962-1965). Dincolo de succesele şi neîmplinirile ei, mişcarea aceasta este în mod esenţial o schimbare de atitudine sau o nouă stare de spirit, deoarece în relaţiile dintre Biserici diferite, mai vechi sau mai noi, s-a trecut de la polemică la dialog, de la confruntare la cooperare şi de la izolare la solidaritate. Deşi entuziasmul iniţial pentru dialogul teologic şi rugăciunea comună ecumenică a scăzut în ultimii 20 de ani, totuşi, atitudinea ecumenică în relaţiile dintre Biserici a devenit o normă de conduită. Pentru unii creştini, Mişcarea ecumenică entuziastă de la mijlocul secolului al XX-lea a fost prea rapidă şi punea în pericol identitatea teologică şi spirituală a diferitelor Biserici sau confesiuni creştine, ea fiind suspectată de unii creştini reticenţi şi prudenţi că ar promova un relativism doctrinar, sacramental şi chiar etic. Pentru alţii, Mişcarea ecumenică a fost prea lentă, fiindcă unitatea dintre Bisericile despărţite de secole nu s-a realizat încă. Prin urmare, entuziasmul anilor 1960 pentru Mişcarea ecumenică a fost treptat înlocuit cu o anumită prudenţă sau chiar cu reticenţă. În acest context se constată că, în general, cu puţine excepţii, rezultatele dialogurilor teologice bilaterale între Biserici la nivel internaţional n-au fost receptate integral de Bisericile oficiale reprezentate de teologii lor în dialog şi n-au avut un impact major asupra comunităţilor religioase. Prin urmare, este nevoie de o evaluare a acestor dialoguri teologice de către fiecare Biserică în parte, precum şi de o nouă abordare a acestora. Dialogurile teologice interconfesionale la nivel internaţional au încercat, timp de câteva decenii, să clarifice divergenţe de doctrină şi de organizare bisericească moştenite din trecut. Deşi unele rezultate ale comisiilor de dialog au fost încurajatoare, totuşi, ele nu au fost percepute de comunităţile creştine ca fiind de mare actualitate pentru viaţa cotidiană şi nici nu au fost folosite de Bisericile oficiale ca bază pentru noi paşi spre realizarea unităţii creştine, ci au rămas mai mult semne vizibile ale unei atitudini binevoitoare în relaţiile dintre Bisericile angajate în dialog. Biserica Ortodoxă, în special Patriarhia Ecumenică, a participat încă din anul 1920, cu responsabilitate şi speranţă, la această Mişcare ecumenică de refacere a unităţii creştine, deoarece era convinsă că ea va putea prezenta ca bază sau pivot al dialogului ecumenic Tradiţia apostolică neîntreruptă, adică mărturia vie a continuităţii istorice neîntrerupte a Bisericii Sfinţilor Apostoli, a Sfinţilor Părinţi şi a Sinoadelor Ecumenice din primul mileniu al erei creştine, când majoritatea creştinilor din Orient şi Occident formau o singură Biserică. Însă, când în Mişcarea ecumenică interesul pentru refacerea unităţii creştine pe baza Tradiţiei apostolice comune a slăbit şi au apărut unele inovaţii în Biserica Anglicană şi în Bisericile Protestante privind slujirea pastorală (pastoral ministry), atitudinea multor ortodocşi faţă de Mişcarea ecumenică a devenit una reticentă şi chiar critică. În acest context de diminuare a eficienţei sau a relevanţei dialogurilor teologice bilaterale, au apărut însă noi priorităţi pentru viaţa multor Biserici Ortodoxe. Căderea regimului comunist din Europa de Est, fenomenul secularizării, fenomenul migraţiei şi criza economică actuală determină Bisericile să fie mai puţin interesate de un dialog teologic academic şi mai înclinate spre o cooperare practică în plan pastoral şi social, ca manifestare a dialogului ecumenic al carităţii sau al iubirii frăţeşti în Hristos. Această cooperare practică, privind situaţii pastorale şi sociale concrete, poate fi mai uşor percepută şi apreciată de comunităţile creştine locale decât dialogul teologic academic din ultimele două sau trei decenii. De pildă, probleme noi ca fenomenul migraţiei, criza familiei creştine tradiţionale, şomajul, sărăcia, boala şi suferinţa nu se află pe agenda dialogurilor teologice oficiale dintre Biserici, desfăşurate în ultimele decenii. Desigur, astfel de teme au fost adesea obiectul unor întruniri, conferinţe sau seminarii ecumenice punctuale şi de scurtă durată, dar ele au fost percepute ca fiind organizate mai mult pentru a da un răspuns creştin comun unor probleme actuale din societate decât pentru a constitui o contribuţie majoră la efortul de refacere a unităţii creştine pe baza unei credinţe comune. Spre deosebire de ecumenismul academic al dialogurilor teologice oficiale, acest ecumenism existenţial al carităţii în plan pastoral şi social se manifestă în acţiuni comune care stabilesc o legătură vie între textul Evangheliei şi contextul social în care convieţuiesc creştini de confesiuni sau etnii diferite. În acest sens, experienţa cooperării fraterne şi amicale dintre comunităţile ortodoxe române din Italia, care numără peste un milion de credincioşi, şi comunităţile romano-catolice din aceeaşi ţară este foarte benefică şi relevantă. Această cooperare ecumenică în plan pastoral şi social, privind organizarea de spaţii liturgice şi ajutorarea imigranţilor bolnavi şi săraci, poate constitui o motivaţie în plus pentru intensificarea comuniunii fraterne între Bisericile noastre. Prin cooperarea ecumenică vedem că Duhul Sfânt suflă unde vrea (cf. Ioan 3, 8), dar nu se opreşte din lucrarea Sa, iar ceea ce pare uneori a fi o diminuare a entuziasmului pentru unitatea creştină poate fi doar o perioadă de "germinaţie" pentru o nouă lucrare misionară comună într-o lume în rapidă schimbare! Adesea, Dumnezeu ne vorbeşte prin situaţii noi şi surprinzătoare, deşi uneori dificile şi neînţelese de noi, tocmai pentru ca noi împreună să le dăm acestor situaţii neprevăzute un sens pozitiv pe baza credinţei creştine comune pe care o trăim şi o mărturisim, într-o societate tot mai secularizată. Astfel, chiar şi o situaţie de criză se poate transforma într-un apel la creativitate practică şi la o mărturie comună exprimată prin fapte ale carităţii în lumea concretă în care trăim astăzi. Pentru oamenii săraci, bolnavi, singuri şi dezorientaţi, dialogul practic al carităţii sau al iubirii creştine fraterne este cea mai directă cale de a percepe că Bisericile se află în mişcare şi conlucrare ecumenică, adică în acţiune fraternă comună. Mulţumim Comunităţii SanâEgidio pentru contribuţia sa la promovarea legăturii profunde între viaţa spirituală şi acţiunea socială, între familia eclesială şi familia popoarelor, între dialogul teologic al adevărului credinţei şi dialogul dragostei creştine sau al carităţii. De asemenea, mulţumim Bisericii Catolice şi Bisericii Evanghelice din Germania, mai ales celor din Bavaria, unde ne aflăm acum, pentru atitudinea lor ecumenică practică în sprijinirea comunităţilor ortodoxe din Germania, care au nevoie de ajutor pentru a se organiza şi a răspunde nevoilor pastorale ale credincioşilor ortodocşi, doritori să-şi păstreze identitatea lor religioasă şi, în acelaşi timp, să se integreze în viaţa societăţii germane. În final, trebuie să precizăm că prin cooperare ecumenică practică nu ne pierdem identitatea, ci o îmbogăţim, întrucât o afirmăm nu în izolare faţă de alţi creştini, ci în dialog cu ei, nu împotriva lor, ci împreună cu ei. Astfel, cunoaşterea reciprocă şi ajutorarea reciprocă în plan spiritual şi social sunt deja etape ale lucrării pentru unitatea creştină!