Dicţionar liturgic

- amin (ebr. „aşa să fie“; gr. şi slav. aminu) - formulă de încheiere a unei rugăciuni (şi în ritualul creştin), folosită, ca expresie de asociere la rugăciunile de laudă şi mulţumire, încă din rânduiala primelor Liturghii creştine (I Cor. 16, 24). Amin înseamnă „adevărat“ şi confirmă adevărul celor spuse. Astfel, Hristos, când rosteşte o sentinţă de mare importanţă pentru mântuirea oamenilor, spune: „Amin, amin zic vouă“ (tradus uneori prin Adevărat, adevărat zic vouă). Ex.: „Amin, amin, zic vouă, de nu veţi mânca Trupul Fiului Omului şi nu veţi bea Sângele Lui, nu veţi avea viaţă în voi înşivă“ (Ioan 6, 53).

Hristos este numit Amin-ul lui Dumnezeu, adică adeverirea cea veşnică a Părintelui ceresc, Martorul cel credincios al veşniciei şi iubirii treimice, Dăruitorul în lume al cunoştinţei de Dumnezeu şi al Înţelepciunii nemuritoare: „Iar îngerului Bisericii din Laodiceea scrie-i: Acestea zice Cel ce este Amin, martorul cel credincios şi adevărat, începutul zidirii lui Dumnezeu“ (Apocalipsa 3, 14). Toate rugăciunile, invocările sau ecteniile din Biserică se termină cu lexemul „Amin“, care este pecetea duhovnicească a celor spuse, confirmarea adevărului rostit şi adeverirea de către popor a rugăciunii („Aşa să fie“). (pr. asist. dr. Ioan Valentin ISTRATI)