Dicţionar liturgic

Un articol de: Ioan Valentin Istrati - 06 Iulie 2009

duminica (kiriaki imera â ziua duminicii; lat. dominica dies): sărbătoarea săptămânală religioasă şi de odihnă a creştinilor, prin care s-a înlocuit sabatul iudaic. Este ziua în care Mântuitorul Hristos a înviat din morţi, inaugurând eonul împărăţiei veşnice, este ziua în care Hristos a trimis Duhul Sfânt peste Biserica Sa, născându-se instituţia eclezială divino-umană. Duminica este amintită şi în Sf. Scriptură ca zi a vedeniei eshatologice a Sf. Ioan Evanghelistul (Apocalipsa 1, 10). Duminica este şi ziua venirii întru slavă a Mântuitorului la sfârşitul lumii. Este numită Duminica Domnului şi în „Didahia celor 12 Apostoli“, una dintre cele mai vechi scrieri creştine. Credincioşii recrutaţi dintre păgâni o numeau Ziua soarelui (Dies solis), pornind şi de la paralelismul între Hristos - Soarele dreptăţii, ca izvor al luminii veşnice, care a zis: „Eu sunt lumina lumii...“ (Ioan 8, 12) şi astrul zilei - izvorul luminii create. Din sec. al IV-lea, duminica creştină s-a generalizat. La început, duminica era pentru creştini numai zi de cult, de adunare şi rugăciune pentru comemorarea Învierii lui Hristos, care a avut loc în prima zi după sabat sau „prima zi a săptămânii“, cum spune Sfânta Scriptură a Noului Testament, vorbind despre minunea Învierii (Matei 28, 1; Marcu 16, 2; Ioan 20, 1; Faptele Apostolilor 20, 7; I Corinteni 16, 2). Cu timpul, a devenit şi ziua de odihnă a creştinilor, înlocuind sabatul iudaic, iar împăratul Constantin cel Mare o consfinţeşte, prin lege de stat, ca zi de odihnă pentru întreg Imperiul Roman, în anul 321 A.D.