Dicţionar liturgic

- parastasele speciale (particulare) sunt legate de ziua morţii celui care se pomeneşte.

Ele se fac la cererea rudelor celui mort, la anumite date. Slujbele cu rugăciuni pentru pomenirea mortului (parastasele) se fac după tradiţia veche şi generală a Bisericii Ortodoxe, la următoarele zile: Pomenirea în ziua a treia (care corespunde de obicei cu ziua înmormântării), ziua a noua şi ziua a patruzecea (şase săptămâni) după moarte, la trei luni, la şase luni, la nouă luni şi la 12 luni (un an) după moarte; apoi, în fiecare an de ziua morţii, până la împlinirea a şapte ani de la moarte. Explicaţia teologică sau simbolică a acestor date este următoarea: la trei zile după moarte se face pomenirea mortului în cinstea Sf. Treimi, întru care ne mântuim, şi în amintirea Învierii celei de-a treia zi a Domnului, care este chezăşie a învierii celor adormiţi (I Corinteni 15, 20). Pomenirea la nouă zile se face pentru ca răposatul să se învrednicească de părtăşia cu cele nouă cete îngereşti sau cele nouă cete ale sfinţilor şi în amintirea Cea-sului al nouălea, când Domnul, înainte de a muri pe cruce, a făgăduit tâlharului raiul, pe care ne rugăm să-l moştenească şi morţii noştri. Pomenirea la 40 de zile (şase săptămâni) se face în amintirea Înălţării la cer a Domnului, care a avut loc la 40 de zile după Învierea Sa, pentru ca tot aşa să se înalţe şi sufletul nostru la cer. Există tradiţia patristică a faptului că, la patruzeci de zile, cel adormit merge la judecata particulară, pentru a răspunde lui Hristos de ceea ce a săvârşit în viaţă. La un an se face pentru că se urmează exemplul creştinilor din primele veacuri, care prăznuiau în fiecare an ziua morţii martirilor şi sfinţilor ca zi de naştere a lor pentru viaţa de dincolo. Pomenirea se face în fiecare an până la 7 ani. La 7 ani se face pentru că 7 este număr sfânt, amintind de cele 7 zile ale creaţiei. Există credinţa că la 7 ani trupul se descompune complet din ceea ce a fost alcătuit.